Există mereu teama că nu citești destul. E ca o gheară ce mai apare subversiv când stai liniștit la un vin cu prietenii, când bați magazinele într-un acces de shopingăreală, când stai acasă și nu faci nimic sau când, oriunde ai fi și orice ai face, te gândești – băi, ce bine era să citesc acum o carte.
Bineînțeles, e veșnicul “nu am timp”. Am un job, sunt stresat, seara n-am chef decât să ies la o bere fără pretenții intelectuale și în weekend la o mare. Apariția Bookaholic-ului a rezolvat o parte din vina asta existențială. Am citit mai mult în 2011 decât în 2010, 2009 dar n-am ajuns încă la ritmul din liceu și facultate. Serios, un blog de cărți ajută enorm la ritmul lecturilor personale, dar și la a fi la curent cu ce se întâmplă în zonă. Recomand.
Înainte de a vă spune ce cărți mi-au atras atenția în mod special anul ăsta, două lucruri care mi-au făcut o mare bucurie bookaholică – Irina Macedonski ne-a dat, în premieră, un text fain despre stră-străbunicul ei, Alexandru Macedonski. Îl veți privi, cu siguranță, cu alți ochi.
Tot în premieră am primit și cinci poezii de la Florin Iaru, un eveniment mai ales că de mult (a se număra în zeci de ani) nu a mai scos un volum de poezie. Nu vă imaginați cât ne-au plăcut și cât ne-a bucurat să ne reîntâlnim cu poetul Iaru.
Cărțile românești
Întotdeauna mi-au plăcut. E un sentiment de familiaritate pe care rar îl simt citind alte literaturi. Iar anul ăsta au ieșit două cărți pe care le așteptam de mult: Orice. Uverturi și reziduuri de Gherguț, de la care speram de ani la o nouă carte de poezie. Și-un interviu cu poetul. 🙂 A doua e Fraier de București a lui Iaru, de la care speram un roman dar sunt foarte tari și povestirile scurte. Nici el n-a scăpat de interviu.
Și Litera din scrisoarea misterioasă mi-a plăcut foarte mult, e de un estetism ludic foarte necesar acum și de un livresc delicios. Jurnalul lui Cărtărescu a fost un eveniment în 2011. În ciuda faptului că dă impresia că se alintă și că nu-i convine nimic, e mărturia unui om obsedat de scris. Și asta nu-i puțin lucru.
Una dintre cele mai provocatoare cărți pe care le-am citit anul ăsta a fost Rădăcina de Bucsau de O. Nimigean. Densă, puternică, e genul de carte care te bântuie mult timp.
Medgidia, orașul de apoi este o carte pe care ar merita-o orice oraș din România, cu istorii mici și personale și cu povești bine, foarte bine spuse de Cristian Teodorescu.
Versez de Iv cel Naiv a fost un fenomen în mica noastră lume literară tocmai pentru că vine din afara literaturii. E interesant de văzut ce se va întâmpla cu ea peste câțiva ani, cert e că acum toată lumea a fost sedusă de frumusețea unei cărți așa zis naive. Și pe Iv l-am întrebat una-alta. 🙂
Nu cred că aș putea scrie despre poezia lui, dar am întrebat-o pe Simona Popescu despre apariția primului volum din Opere Complete de Gellu Naum, despre suprarealism, vise, coincidențe și trăiri suprarealiste. A ieșit un interviu foarte frumos.
În schimb, în ciuda tuturor părerilor pozitive (cea de la noi scrisă de Mădălina), mie nu mi-a plăcut atât de mult Viața lui Kostas Venetis. Ce am de reproșat? Faptul că, imediat ce apărea un personaj nou, mă gândeam ce perversiuni va face și ce personalitate dark, schizoidă și dementă are. Prea mult sex, prea clasică alăturarea sex-religie-moarte, previzibil și suprasaturat. Nici cu prozele cumințele (majoritatea) din Povestiri erotice românești, dar nici sexul sălbatic din Kostas.
Despre Contorsionista lui T. O. Bobe n-am scris încă. E o carte faină ca un spectacol de dans contemporan unde simți că pierzi ceva dar “intri în stare”. Scriem și despre ea.
Cărțile străine
Am râs cu lacrimi la Complexul lui Portnoy. Un text cu atâta umor și totuși cu atâtea straturi mai rar. Că vorbim de straturi, Insula lui Huxley are mii. Pune atâtea probleme, ridică atâtea întrebări încât e genul de carte care ar trebui studiată la școală.
Plimbarea lui Bartiș mi-a plăcut, e o carte curată ca un cristal, dar nu cât de mult mi-a plăcut, la vremea ei, Tihna. Dezghețul e o carte simpatică despre Rusia contemporană, cu toate nuanțele ei.
Cum am plecat vreo lună jumate prin Asia, din care două săptămâni mari, late și cu nervii întinși le-am petrecut în Incredible India. Cu gânduri pline de ură față de Eliade cu India lui mistică (glumesc. Parțial), am zis să contrabalansez cu două cărți din India reală. Despre Tigrul alb am scris, e o poveste ce pune în oglindă noua Indie.
A doua este un reportaj imens și fascinant de vreo 600 de pagini despre Mumbai, Maximum City pe numele ei de copertă, despre întoarcerea lui Suketu Mehta acasă. Trece de la problemele cu instalatorul, birocrație, absurd până la conflictele dintre indieni și musulmani, mafie sau ucigași plătiți.
În schimb, Iranul l-am iubit când am fost acolo anul trecut. Poate de aia mi-a și plăcut la nebunie Broderii, un roman grafic despre femeile din Iran (o perspectivă deloc tradiționalistă, vă asigur). Recomand și Persepolis, primul roman grafic despre Iran al lui Marjane Satrapi.
L-am citit și pe Barnes cu a sa câștigătoare de Man Booker Prize Sense of an ending. E tare frumoasă, elegant scrisă, șlefuită și cu un acel “nuștiuce” doar al lui Barnes. O să urmeze o cronică detaliată. 🙂
Non-ficțiune
Am citit biografia lui Steve Jobs ca pe o carte de ficțiune despre un personaj extrem de complex, ciudat, contradictoriu, cu o personalitae ca un puzzle imposibil de pus cap la cap.
Și încă una cu Steve Jobs – iLeadership. În ciuda titlului pompos și a unui ton pe alocuri cam de self-help, tot o poveste e și aici, doar că una care vorbește și despre marketing sau despre liderii care fac diferența într-o companie.
Dacă vorbim de lideri, Triburi de Seth Godin are o teorie. Cea din titlu. Triburi. Atât. O explică pe un număr respectabil de pagini. O altă carte cu o idee fixă, dintr-o cu totul altă zonă, e Locuiesc în televizor. Deși e un experiment real al cuiva care se uită la televizor și se auto-analizează, tonul și insistența cu care vrea să demonstreze ceva descurajează lectura.
Anul ăsta am dat peste două cărți de street art pe care le-aș recomanda oricui. Pe Banksy l-am căutat mult prin Londra la un moment dat. Mergi pe stradă și te uiți: e un Bansky? Arta la zid adună lucrările lui într-o carte și le salvează de ștergere, deteriorare și uitare.
Graffitti – arta străzii pe cinci continente o citești / te uiți la imagini pentru a avea perspectiva completă. Ce fac unii, ce fac alții, ce se întâmplă în alte țări, care e mesajul.
În ciuda greșelilor imense de traducere, redactare, editare și orice altceva, mi-a plăcut Paris elegant, Teheran incitant. E o lucrare foarte detaliată despre modă din care veți afla surprinși ce bine se îmbracă fetele în Teheran. Confirm. 🙂
