Bookaholic

Bine ai revenit, domnule poet! 🙂 Pentru că Iaru e poet în esenţă şi încă de esenţă tare, care transformă aici fragmente de viaţă în povestioare aparent simpatice, cu multe, foarte multe straturi de profunzime. Pastilele astea sunt în sine poeme. E acelaşi ritm nebun din poeziile optzeciste ale lui Iaru, aceleaşi răsturnări spectaculoase de frază şi de sens, acelaşi entuziasm lingvistic si aceeaşi energie.

Citind Fraier de Bucureşti, ai impresia că Iaru are o viaţă mişto. Imaginea din povestirile astea e a intelectualului simpatic, boem, mereu fără bani dar care cumpără Courvoisier prietenilor la Capşa, mereu îndrăgostit, care face sex pe unde apucă şi care se duce pe nepusă masă cu gaşca la vreun prieten acasă, la ceas de noapte şi cu un vin.

Amintirile iau întotdeauna haine de împrumut, hainele împăratului care se plimbă gol prin cetate.

Sau, atunci când nu e neapărat frumoasă, viaţa lui e interesantă, palpitantă, plină de neprevăzut. De fapt, aici e ochiul scriitorului care transfigurează, transformă, se joacă. E muzica Bucureştiului şi nu numai în paginile astea, un freamăt pe care poetul îl trăieşte cu fiecare por, trăind într-un oraş personal, doar al lui.

Am crezut că anumite poveşti nu pot fi spuse decât în Bucureşti, pentru că oraşul meu e din altă poveste.

Bucureşteanul de curios. Foarte curios. Şi-ar da şi viaţa, cu condiţia să nu moară de tot.

Mai mult, e şi ritmul timpului aici. Sunt cozile comuniste unde personajul-autor trece peste un om mort ca toţi ceilalţi, e casa din doamna Oltea unde a copilărit, sunt savuroasele poveşti cu prietenii optzecişti dintr-o alternativă istorie literară sau anii de tranziţie fără sens, cu Caritas cu tot, cu Raţiu ce face un ziar sau cu revistele făcute dintr-un entuziasm debordant.

Era prin 87. Uneori, cînd întunericul mînca oraşul, aveam obiceiul să dăm buzna prin casele oamenilor. O dată, ne-am trezit pe Ion Maiorescu, unde stătea I.B. Lefter şi, cu căţel, cu purcel, i-am sunat la uşă. Eram vreo cinci, patru doar cu chef, al cincilea abţiguit bine. Bogdan, bine-crescut, ne-a poftit în casă şi la discuţii şi, spre bucuria noastră, chiar la o sticlă de vin. Ne-am apucat noi să facem guverne, să dezgropăm morţii, inclusiv cartierul Uranus, să dăm drumul la curent, la căldură şi la cultură în România şi-n Bucureşti, cînd, ce să vezi, unul dintre cei treji, cu auzul mai ascuţit, zice: Bogdane, vezi c-ai lăsat apa deschisă! A debordat chiuveta! Gazda s-a uitat în jur, fără să priceapă.

Sunt personaje pitoreşti în Fraier de Bucureşti, care capătă chip prin amintirile scriitorului, de la ţiganul care vroia să-i crape capul, orbul din spital pasionat de loto, oportunistul coleg Costică, securişti, vecinul pe care-l salvează de la moarte şi care-l pune să-i plătească zugrăveala şi câte şi mai câte. Asta ca să nu vorbim de toate apariţiile feminine din carte. 🙂 De exemplu, când diabetul îi dă bătăi de cap:

Ne prezentăm noi într-o dimineaţă la locul cu pricina, ne primeşte vindecătoarea, îmi susţin cazul şi gata: la tratament cu mine! Mi se dă un şnur cu pene şi becuri mici, pe care a trebuit să-l aplic în diverse zone ale corpului, una fiind chiar între fese. În clipa aia, speranţa şi ridicolul şi-au dat mîna peste capul meu. Am fost lăsat la dospit într-o cameră întunecoasă, în tăcere deplină, cam o oră. Am fost avertizat că voi adormi, ceea ce s-a întîmplat după vreo patruzeci de minute. Eram pe drumul cel bun. La trezire am aflat cîte persoane de vază, ambasadori, directori şi vedete, s-au lăsat vindecate de şnurul cu pene şi becuri. Am mulţumit, am plătit, am fugit.

E şi o lume aproape de fantastic aici, la limitele percepţiei subiective, cu câini extratereştri la metrou, cu pisica Victor (Ciorbea) ce a aşteptat în faţa apartamentului lui Agopian să câştige “ai noştri” alegerile, cu motanul fantomatic care vorbea şi care apare în fosta garsonieră a lui Stăniloaie unde Iaru stătea cu iubita, cu compostorul ce-a ajuns la Stelian Tănase, cu OZN-urile puse în Photoshop, cu actul sexual (un prieten e protagonist aici) ce se petrece între iepuri.

Io eram înfierbântat, mă durea unde bănuiţi şi voi de mama tuturor foşnetelor. Dar, când am terminat, m-am gândit să rezolv şi enigma. Am întors capul şi, în lumina sărăcăcioasă care venea de la petrecerea din celelalte camere, prin ferestruica uşii întredeschise, am văzut. Ce credeţi, bă, că era? Mi-a sărit inima din piept. Am văzut o ceată de iepuri fremătători şi cuminţi în jurul nostru. Douăzeci, treizeci de iepuri. Iar în mijloc, am văzut o iepuroaică mare, întunecată, care mă sorbea, şi ea, din ochi, ca pe un morcov. Mâncau şi-şi făceau nevoile acolo! M-am simţit, în clipa aia, aterizat într-o fantezie bolnavă.

Sunt bucăţi de viaţă adevărată, cu emoţii intense, condensate la maxim. De fapt, Fraier de Bucureşti adună povestioarele scrise de Iaru timp de câţiva ani în 24FUN, săptămânal, în spaţiu restrâns. Adunate aici, povestirile capătă alt sens, ca piese ale unui puzzle care abia acum se leagă. Până la urmă, e puzzle-ul ludic al vieţii lui Iaru care, histrionic, provoacă neîntrerupt cititorul.

Pericolul creşte farmecul amintirilor, dar ironia le dă lovitura de graţie.

Iaru nu se întoarce cu acea nostalgie dulceagă în trecut, aşa cum o fac mulţi. O face cu umor, ironie, dar şi cu duioşie şi, mai ales, cu o tristeţe ce se simte subtil sub suprafaţa vervei nebune cu care e scrisă cartea.