Bookaholic

1. Cine eşti tu, Iv? De ce atâta anonimat?

Sint un om, un tip, un gagiu, un baiat, care ii scria iubitei mailuri, sms-uri si biletele de iubire. Iubita le tot salva si pastra cum putea si le mai recitea din cand in cand, la nevoie. Pana intr-o zi cand a zis ca oricat ar fi de egoista, ar fi pacat sa le tina doar pentru ea.

Eu nu eram un tip foarte online, dar m-am lasat convins sa fac un blog pe care sa le pun. Iv s-a nascut intr-o seara, pe un colt de canapea rosie, intr-o discutie de jumatate de ora. Si isi propune sa ramana anonim pentru ca cititorii sa se poata concentra mai bine pe ce scrie, nu pe cine e.

(Traim intr-o lume in care oamenii sunt foarte interesati de cine sint, nu de ce fac; Iv e cumva, printre altele, un manifest spre a ne apleca mai mult spre opera, nu spre autor)

In lumea lui Iv e mai mereu muzica. Ba de la pasari, ba de la nuntile de fluturi, ba de la ploaie. Nu e niciodata liniste, mai mereu se gaseste cate o observatie curajoasa sa bata cu pumnul in masa sau vreo idee buna sa aterizeze in plasa unor versuri. E placut sa fii Iv.

Naivitatea este acea stare care ne permite sa ne bucuram.De cat de putin avem de munca, de munca in sine, de iubire sau de lipsa ei, de lucrul manual, de apa, de florile de plastic, de manele, de zeppeline, de oboseala si, bineinteles, de sensurile peiorative ale naivitatii.

Nu sint atat de idealist incat sa cred ca cineva care si-a pierdut toate lucrurile astea le va mai avea inapoi, nu sint nici atat de psihanalist incat sa-l pot ajuta sa afle de ce le-a pierdut, si nici atat de motivational incat sa garantez Redobandirea zambetului prin poezie in maxim 7 zile.

Pot doar sa le ofer oamenilor un posibil zambet, o idee sau un joc printre versurile mele. Si bineinteles, odata cu asta, le dau sansa sa reconsidere putin poezia. S-o scuture de praful perceptiei greoaie si s-o reaseze acolo unde-i e locul, in viata de zi cu zi.

Ziceam ca Iv s-a nascut pe un colt de canapea rosie. Versez, volumul de poezii s-a nascut la o masa metalica de cafenea, intr-o discutie cu Oana si Simona de la Vellant. Si a trecut prin toate etapele firesti prin care trece o carte, doar ca in ritmul ei, ba de melc satul, ba de parau de munte. A durat cam 10 luni de la prima discutie pana la aparitia cartii.

Exact. Si spontan si elaborat si pe servetele, si la masina de scris, si pe computer si pe bilete de intrare la muzeu, niciodata pe telefon. Cateodata imi pun castile pe urechi cu niste david bowie, charlotte gainsbourg sau mai stiu eu ce mashup si citesc multa poezie ca sa-mi invit lucrurile care exista in mine sa iasa.

Am parerea asta – ca o poezie nu se naste cind o scrii, ci cu mult inainte – in momentul in care faci o observatie, vezi un film, auzi un vers, te uiti la televizor s.a.m.d

Apropo de scris pe servetele, stiu ca suna cumva a cliseu poetic, dar poezia cincisprezece ani e scrisa la o nunta, pe un servetel; era acolo o doamna in rochie rosie care avea o fiica de vreo 13-15 ani, tot in rochie rosie, aproape identica cu a maica-sii; fiica era foarte atenta la tot ce face maica-sa, o urmarea aproape pretiutindeni; iar maica-sa era foarte mandra de asta, culege cumva roadele educatiei de ani de zile; n-am putut sa ma abtin sa ma gandesc la ce dezamagire va suferi, probabil, peste cativa ani cand fata ii va trada educatia si va fugi cu o gasca de rockeri; n-aveam abosult nimic de scris, asa ca a trebuit sa scriu pe un servetel cu un soi de creion dermatograf, sa nu-mi uit ideile. Am fost foarte impresionat de tabloul asta animat mama-fiica, ambele in aceeasi rochie rosie. M-a ajutat putin si nunta, e drept, ca era cam plicticoasa.

In modul cel mai firesc cu putinta. Lui ii plac versurile mele, mie imi plac picturile lui. Si de el in general.
Mi se pare ca e unul dintre cei mai buni artisti digitali din tara asta. Nu zic “cel mai bun” doar pentru ca poate nu ii stiu eu pe toti.

E adevarat ca am scris niste scenarii de film scurt care ar fi trebuit filmate de ceva timp dar dupa cartea asta urmeaza sa scriu in continuare poezie pe blog. Sint niste sute de oameni care vin in fiecare zi sa primeasca poezie si nu imi vine sa-i las balta. Pe mine m-a disciplinat foarte mult blogul asta – scriam si inainte de el, dar rar, putin si cu senzatia ca intr-o zi sigur o sa ma apuc eu de scris ca lumea.

De cand am avut 10 cititori pe zi, la prima versiune de blog, acum 2 ani, am inceput sa am responsabilitatea asta care ma face sa scriu aproape in fiecare zi – macar o idee, un vers, un gand, un oximoron, ceva.

In schimb, o carte stranie si suprarealista ar putea sa urmeze anul viitor, dar nu pot sa zic mai mult acum, e proiectul unei prietene.