Bookaholic

Îmi place să mă plimb seara prin oraş şi să mă uit pe ferestre, în casele oamenilor. Ştiu că nu e frumos, dar e un obicei prea plăcut ca să renunţ la el. Vizitând Delftul acum câteva săptămâni, m-am simţit în al nouălea cer: acolo perdelele nu sunt la modă. Am văzut oameni lenevind pe canapea şi uitându-se la fotbal, familii aşezate la cină în saloane cu lumină galbenă şi pendule pe pereţi, şi biblioteci cu pisici şi veioze în geam. Dacă aş fi putut să-mi bag nasul în acelaşi fel şi în spaţiul cotidian al scriitorilor mei preferaţi, n-aş fi pierdut ocazia! Dimpotrivă!

Să luăm casa de vacanţă din Sussex a Virginiei Woolf, de exemplu. Aici aş fi putut spiona din grădină. De fapt, Monk’s House (aşa o cheamă) a fost cumpărată de cei doi în 1919 cu 700 de lire – mai ales pentru grădina ei bogată. Casa era „fără pretenţii” iar Virginiei îi plăcea tocmai pentru că era aşa. Verdele pal era culoarea ei favorită.

Iar fotoliul din poza de mai jos era unul dintre locurile preferate pentru citit ale scriitoarei. Designul tapiseriei a fost făcut de sora Virginiei, Vanessa Bell.

http://nttreasurehunt.wordpress.com/2010/12/06/a-writers-retreat/

Şi pe Cehov aş fi putut să-l spionez, la Melihovo, tot din grădină (dar nu iarna!). A locuit aici între anii 1892 şi 1899 şi tot aici a scris Pescăruşul şi Unchiul Vania, celebrele. Mie însă tot nuvelele îmi merg la inimă – Salonul nr. 6, Mujicii, Casa cu mezanin, pe care tot aici le-a scris. Uitându-mă la biroul doctorului, parcă-mi vine chef să le revizitez. Casa de la Melihovo, aflată la 64 de kilometri de Moscova, este acum Muzeul Cehov şi se poate vizita şi ea.

Mă întreb dacă domnul Mann ar fi fost plictisitor ca subiect de spionat. Cred că doar în jumătatea de zi dedicată disciplinat lucrului. Pentru mine tot ar fi fost interesant, totuşi, dacă aş fi putut să-i notez ticurile – pariez că avea câteva. (Dădea din picior? Îşi scărpina obsesiv mustaţa?) Ei bine, asemenea curiozităţi inutile vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns (dacă nu cumva le-a notat vreun biograf).

Ce putem şti, totuşi, e cum arăta interiorul ultimului birou al lui Thomas Mann. Acesta se află la Zurich, în Casa Bodmer (construită în 1664). Aici, noi, toţi geekşii pasionaţi de TM, vom găsi o colecţie uriaşă de manuscrise şi ediţii princeps ale cărţilor scriitorului nostru preferat. Inclusiv primele pagini din manuscrisul Casei Buddenbrook. (!)

Aşa cum ştie toată lumea, Simone de Beauvoir scria adesea la cafenea (şi pe cuvânt dacă înţeleg cum îi reuşea chestia asta!). Ca atare, era uşor de spionat, dar nu în mediul ei „natural”. Nu ştiu, din păcate, cum arăta acest mediu pentru că n-am găsit nicio fotografie cu cadru larg a camerei ei de lucru. Am găsit acest portret colorat semnat de Gisele Freund, de unde am dedus că acasă la Simone era o atmosferă caldă şi energizantă. Poza mi-a adus aminte de Godard şi de roşurile lui (şi nu-mi mai place Godard ca pe vremuri, dar aşa mult îmi plăcea odată că uneori visez secvenţe din Pierrot le Fou).

Nici cu interiorul casei lui Doris Lessing n-am avut prea mare succes. În schimb am găsit un text din 1963 în care povesteşte cum s-a mutat ea într-un apartament cu patru camere cât nişte cutii şi cu pereţii roz, şi l-am citit mulţumită. Uite ce zice:

Rozul mi s-a părut prea ţipător şi, după mai multe rateuri, m-am hotărât să văruiesc pereţii în alb, lăsând tocăria de culoarea prunei, sau a afinei, aşa cum era. La început am avut perdele gri, apoi albastre. Patul meu cel mare stă lângă fereastră. Mai am un birou, pe care voiam să scriu, dar e tot timpul ticsit cu hârtii. Aşa că scriu în sufragerie sau la masa din bucătărie. Dar petrec foarte mult timp în dormitor. Patul e cel mai bun loc pentru citit, gândit sau nefăcut nimic. E camera mea preferată; aici simt că trăiesc(…)

Continuarea aici: http://www.newstatesman.com/culture/books/2013/03/room-ones-own

(Dacă are cineva poze de la Lessing sau de la Beauvoir de-acasă, poate mi le arată şi mie.)