Pentru că luna martie este, nu-i aşa, o perioadă dedicată femeii şi feminităţii, Librăria Humanitas (Cişmigiu) s-a gândit să realizeze o serie de evenimente ce au ca punct de plecare chiar această tematică (evident, în reprezentarea ei în literatură). Primul eveniment de acest tip, sub genericul „O cameră separată”, a avut loc pe 5 martie, cu dezbaterea „De ce ai nevoie ca să scrii bine”, cu Ioana Pârvulescu, Annie Bentoiu, Gabriela Creţia şi Astrid Cambose. Pentru a înţelege de ce titlul generic este „O cameră separată”, să ne uităm la ce scria Ioana Pârvulescu în România literară, în 2009, amintind de Virginia Woolf şi de răspunsul dat unor tinere cu aspiraţii de romanciere, de la Cambridge: poate surprinzător, răspunsul ei a fost că, pentru a scrie bine, o femeie are nevoie de o cameră a ei, în care să nu fie deranjată de nimeni şi în care să se retragă atunci când trebuie să se aşeze la masa de scris.
La a doua ediţie a „Camerei separate”, marţi, 19 martie, s-a ajuns şi mai concret la Virginia Woolf, discuţia purtându-se în jurul celei mai recente traduceri din romanul Orlando. Invitaţi, pe lângă traducătoarea Antoaneta Ralian, care a primit recent titlul de cavaler (glumind, a spus că nu s-a prezentat în armură şi că şi-a lăsat calul acasă), au fost Radu Paraschivescu şi Marius Chivu. Explicaţia acestei formule a oferit-o Radu Paraschivescu: se vorbea despre romanul unei autoare, roman tradus de o femeie, prefaţat de o femeie şi redactat tot de o femeie, aşa că s-au gândit să vină şi cu perspectiva „cealaltă”.
Dacă Virginia Woolf s-a născut şi a murit în acelaşi an cu conegenerul ei modernist James Joyce, drumurile lor s-au despărţit în rest, după cum a constatat Radu Paraschivescu: dacă Ulise se desfăşoară, pe sute de pagini, dilatând timpul unei singure zile, Orlando, o carte de 300 de pagini, cuprinde o perioadă de începe de la Elisabeta I şi ajunge până a doua parte a secolului XX.
Orlando este o carte atipică pentru Virginia Woolf, iar Antoaneta Ralian a explicat de ce: este o carte intens comică, satirică, naratorul se transformă în biograf (ceea ce este o parodie la metaficţiunile istorice) şi se consultă permanent cu cititorul – o tehnică total inedită pentru vremea la care apare romanul, precedând tipul de literatură practicată azi.
În plus, apar scene de senzualitate, vorbindu-se pentru prima oară despre homosexualitate, heterosexualitate etc. Grupul tinerilor furioşi din care făcea pare Virginia Woolf, explică Antoaneta Ralian, avea ce demola, şi anume toate preconcepţiile şi ipocrizia moştenite din epoca victoriană, aducând în literatură viaţa interioară: „Erau nişte hippioţi avant la lettre, demontând mitul heterosexualităţii”.
„Nu cred în marea diviziune între literatura feminină şi literatura masculină”
Din punctul meu de vedere, a fost o discuţie cam mult centrată pe dihotomia masculin – feminin, direcţie imprimată de Radu Paraschivescu, acesta făcând comentarii aproape în totalitate construite în jurul acestei diferenţe: că romanul beneficiază de o notă satirică atipică pentru o voce femină, că dacă în epoca victoriană femeile îşi luau pseudonim masculin, Orlando parcurge traseul invers – este asta o revanşă? – şi, în plus, oare o femeie traduce mai bine o autoare, iar un bărbat traduce mai bine un autor? Dileme tranşate scurt de Antoaneta Ralian: „Nu cred în marea diviziune între literatura feminină şi literatura masculină. Faptul că am tradus mai mult autoare e o întâmplare întâmplătoare”.
Dincolo de asta, discuţiile despre roman au fost foarte incitante, invitând la lectură – sau la relectură. S-a vorbit despre subtilităţile ascunse ale cărţii, despre inovaţia adusă în peisajul romanului care, la acea vreme, ducea lipsă de experiment, despre travaliul scrisului (referindu-se la episodul chinuitor şi îndelung, din carte, al scrierii unui poem, Marius Chivu a venit cu un citat drag lui din Oscar Wilde: „Am muncit la un poem toată ziua: dimineaţa am pus o virgulă, seara am scos-o” – apropo de obsesia perfecţiunii în scris).
A fost şi o întâlnire ce a invitat la descoperirea sau redescoperirea Virginei Woolf scriitoarea, nu piesa de teatru, după cum a precizat Antoaneta Ralian. „Pentru unii, Virginia Woolf este o piesă de teatru [Cui i-e frică de Virgina Woolf?] a lui Tennessee Williams – că dacă e teatru, trebuie neapărat să fie Tennessee Williams”. Aşadar, vă invit să o citiţi pe Virginia Woolf scriitoarea şi să urmăriţi când apare noua traducere a Antoanetei Ralian, de această dată scrisorile lui Joyce către soţia sa – atât de licenţioase, încât parcă nu-l recunoaşte pe rafinatul Joyce, a dezvăluit traducătoarea.
