Bookaholic

În Carnetul auriu al lui Doris Lessing vezi o altfel de lume. Una în care citeşti despre gândurile tale reale, în care spaţiul cărţii nu le mai aparţine altora, iar tu nu trebuie să te transformi în altceva ca să ai acces la el. E spaţiul gândurilor şi al vieţii tale. Cele două există, în sfârşit, simultan, în acelaşi loc.

„N-am vrut să scriu o carte care să trâmbiţeze emanciparea femeii”, spune Doris, destul de revoltată, în prefaţă. Păi, probabil că dacă ar fi vrut, nu i-ar fi ieşit aşa de bine.

Carnetul auriu e povestea complicat structurată a vieţii interioare şi exterioare (nu e o exprimare prea fericită, dar scriu repede) a unei scriitoare – Anna Wulf, care-şi simte eşecul. Cadrul e un fel de nuvelă, care poate fi citită independent, în care sunt povestite faptele – e vorba despre Anna şi prietena ei cea mai bună, Molly, despre copiii lor şi despre felul în care ele par să nu-şi găsească locul în lume. Se numeşte „Femei libere”. Nuvela e spartă în câteva bucăţi, printre care sunt intercalate texte pe care Anna le scrie în cele patru carnete ale ei, de teama haosului şi, o spune chiar Doris Lessing în prefaţă, „de teama eşecului”.

Cele patru carnete au, fiecare, scopul lui. În cel negru, Anna povesteşte despre anii petrecuţi în Rhodesia de Sud; în cel roşu, scrie despre Partidul Comunist din Anglia, din care a făcut parte o bună vreme (foarte instructiv carnet!); cel albastru este jurnalul personal în care notează fapte şi gânduri zilnice; iar în cel galben scrie un fel de roman inspirat din ultima ei relaţie eşuată.

Toate se vor reuni în carnetul auriu, în care totul se confundă şi care e, într-un fel, o expresie a eşecului. Iar eşecul, tot în cuvintele lui Doris Lessing devine uneori, în sensul lui de „prăbuşire”, o modalitate prin care omul se poate vindeca de propriile dihotomii şi separări. Eşecul era, se plânge scriitoarea, tema acestei cărţi. Nu femeile şi emanciparea lor!

Dar tocmai pentru că tratează o asemenea temă din perspectiva extrem de asumată a unei scriitoare, Carnetul auriu e despre femei. Totul e cât se poate de autentic, nimeni nu vrea să demonstreze nimic legat de subiectul ăsta, şi tocmai de-asta se vede atât de limpede cum personajele din carte, care rup în două valorile şi principiile mediului în care au apărut (trăiesc în conservatoarea, patriarhala, închistata Anglie a anilor 50 şi sunt „libere” adică nemăritate sau divorţate, au copii şi activitate artistică, politică şi sexuală destul de intensă) sunt sfâşiate de conflicte interioare: schizoide, nevrotice, mereu nelalocul lor. Ridicole uneori.

„Desigur că această încercare a mea a pornit de la premisa că filtrul folosit de o femeie pentru a privi viaţa are aceeaşi validitate ca şi acela folosit de un bărbat”, spune Doris Lessing. Asta şi e esenţa cărţii, chiar dacă autoarea ei a vrut să fie alta. E filtrul cuiva care nu uită deloc, aproape în niciun moment, că e femeie. Una căreia nu-i mai e ruşine sau frică să fie cine este. Genul ei n-o face nici mai puţin scriitoare, nici mai puţin „intelectuală”; genul ei, cu tot ce implică el, e un fapt pe care nici nu-l ignoră, dar nici nu-l foloseşte ca subiect. E un fapt, pur şi simplu.

Viaţa ei e raţională, emoţională, socială, politică. Şi e o viaţă „dură”, nediluată, neprezentată prin oglinda aia deformatoare, masculină, pe care o presimţi de multe ori, dar pe care nu poţi pune exact degetul.

Dar nu s-a mai făcut? Nu s-a mai scris? De ce mai vorbim despre emanciparea femeii când femeile sunt deja atât de emancipate?

Nu s-a mai făcut, nu s-a mai scris. Şi o să aduc ca argument un citat (cam lung), un fragment din discuţia Annei cu psihanalista ei, care după părerea mea, conţine una dintre cele mai importante idei ale cărţii:

–   În ce fel eşti diferită? Vrei să spui că înainte nu au mai existat femei artiste? Independente? Că nu au mai existat femei care au insistat să aibă libertate sexuală? Eu îţi spun că există un şir lung de femei care merge cu mult în urma ta, în trecut, iar tu trebuie să le cauţi, să le găseşti în tine şi să fii conştientă de ele.

–         Ele nu se priveau pe ele însele aşa cum o fac eu. Nu simţeau aşa cum simt eu. Cum ar fi putut? Nu vreau să mi se spună, când o să mă trezesc îngrozită dintr-un vis al distrugerii totale, din cauza bombei cu hidrogen, că oamenii simţeau la fel din cauza arbaletei. Nu e adevărat. Există ceva nou în lume. Şi nu vreau să aud, după ce m-am întâlnit cu cine ştie ce mogul din industria filmului, care are asupra minţii oamenilor o putere pe care niciun împărat nu a avut-o vreodată, iar eu plec de acolo simţindu-mă complet călcată în picioare, că şi Lesbia s-a simţit la fel după o întâlnire cu negustorul ei de vinuri.

Ce gândea şi simţea Anna era într-adevăr ceva nou. Presiunile suportate de femei în secolul al XX-lea au fost cu totul diferite de cele de acum o sută sau de acum o mie de ani. La vremuri noi, presiuni noi. Şi pariez că pentru cititoarele de la noi, care au acces redus spre deloc la textele la care s-ar putea raporta sincer, radiografia vieţii unei „femei occidentale, libere, din secolul al XX-lea”, va fi cu adevărat ceva inedit.

Carnetul auriu e o carte stufoasă; are şi pasaje plictisitoare; e construit într-un mod care poate părea obositor; dar e scris cu o vervă contagioasă, de o minte creatoare, energică, activă, de o femeie care a încercat şi a reuşit să scrie despre adevărul ei.

Şi din nou mă întreb: unde sunt oamenii care să scrie şi în spaţiul nostru despre adevărul lor? Despre felul în care fac slalom în fiecare zi printre misogini, rasişti, homofobi, printre cei care discriminează pe criterii de vârstă? Printre bătrâni bărboşii cocoţaţi pe ceea ce cred ei că sunt „înaltele culmi ale culturii”? (Şi câţi sunt cei care-şi dau seama că fac slalom printre ăştia?) Despre felul în care se luptă ei pentru o societate mai puţin bolnavă decât asta în care trăim şi în care câteva sute de oameni ieşiţi în stradă reprezintă un fenomen aproape miraculos?