Tag: piesa

Cătălina Florina Florescu: „Nu știu cine aș fi devenit dacă aș fi rămas în țară” (interviu)

Cătălina Florina Florescu a publicat la Editura Tracus Arte volumul „Teatru”, volum scris inițial în limba engleză. Volumul a beneficiat de o serie de lansări atât în țară, cât și în străinătate. Regizorul de teatru și operă Andrei Șerban scrie pe coperta a patra a cărții: „Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poți rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine sau cel puțin să alegi ce îți comunică ție mai mult: între teatru de idei, teatru înclinat social sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor”. Să descoperim împreună personajele și subiectele din volumul „Teatru” în cele ce urmează:

Citeşte tot articolul


Ce învârte omul drept

La invitaţia Mariei Balabaş şi a Nicoletei Lefter, Cristian Iftode a tradus şi a adaptat texte celebre de Platon - „Republica”, „Phaidros”, „Ion”, „Phaidon”, „Alcibiade” - şi… un pic de „Don Quijote”. „Ce învârte omul drept”, rezultatul colaborării dintre artişti, filosofi şi critici de artă, propune un dialog în notă platoniciană pe teme precum iubirea, dreptatea, moralitatea, în contexte moderne. Citeşte tot articolul

Wilde Day

Stephen Fry ne aduce aminte cîteva bizarerii care dădeau farmecul personal al lui Wilde. Tocmai acum pentru că Wilde s-a născut într-un 16 octombrie, iar Fry l-a jucat într-un film cu mulţi fani,  Wilde. Într-o zi legată de Wilde, pe lîngă interviul cu Fry,  decupez o bucată dintr-o declaraţie de dragoste. E partea a doua din Two Lovers, poemul scris de Lord Alfred Douglas, iubitul lui, şi care a fost adus ca probă în procesul în care Wilde a fost condamnat la ani grei de puşcărie pentru ceea ce atunci s-a numit gross indecency. Poemul e despre o dragoste care pentru cei mai mulţi a părut  vinovată şi deviată. Era the Love that dare not speak its name; o dragoste al cărei nume nu putea fi rostit, dragostea dintre doi oameni de acelaşi sex. Nu că azi am trăi un paradis al incluziunii şi al toleranţei tuturor diferenţelor. And lo! within the garden of my dream I saw two walking on a shining plain Of golden light. The one did joyous seem And fair and blooming, and a sweet refrain Came from his lips; he sang of pretty maids And joyous love of comely girl and boy, His eyes were bright, and 'mid the dancing blades Of golden grass his feet did trip for joy; And in his hand he held an ivory lute With strings of gold that were as maidens' hair, And sang with voice as tuneful as a flute, And round his neck three chains of roses were. But he that was his comrade walked aside; He was full sad and sweet, and his large eyes Were strange with wondrous brightness, staring wide With gazing; and he sighed with many sighs That moved me, and his cheeks were wan and white Like pallid lilies, and his lips were red Like poppies, and his hands he clenched tight, And yet again unclenched, and his head Was wreathed with moon-flowers pale as lips of death. A purple robe he wore, o'erwrought in gold With the device of a great snake, whose breath Was fiery flame: which when I did behold I fell a-weeping, and I cried, 'Sweet youth, Tell me why, sad and sighing, thou dost rove These pleasant realms? I pray thee speak me sooth What is thy name?' He said, 'My name is Love.' Then straight the first did turn himself to me And cried, 'He lieth, for his name is Shame, But I am Love, and I was wont to be Alone in this fair garden, till he came Unasked by night; I am true Love, I fill The hearts of boy and girl with mutual flame.' Then sighing, said the other, 'Have thy will, I am the Love that dare not speak its name.' Cred că pe lîngă lobbyul pro-dragoste, momentul mai suportă şi un shortlist personal cu cîteva wildisme preferate. Şi măcar un act dintr-o piesă cu multe dedesubturi, citită pe roluri, aşa, de-o distracţie. În caz că aveaţi chef să sărbătoriţi ceva şi nu găseaţi o temă. Stephen Fry începe primul: http://www.youtube.com/watch?v=Av9F_zdMR8w&list=PLE3CFB3F60067789A  

Lermontov, să nu-l uităm de ziua lui

Cred că mai nimeni, în afară de studenţii la rusă, nu-l mai citesc pe Lermontov. Dar cum azi e ziua lui, şi cum am dat întîmplător peste acest amănunt, am zis că n-ar strica să aruncăm un ochi peste tumultoasa dumisalei viaţă, încheiată, consecvent,  într-un duel. Şi nici să acultăm Demonul recitat scrîşnit şi apăsat, în rusă. Citeşte tot articolul

„Fata babei şi fata moşului” – o interpretare postmodernă la Teatrul Țăndărică

Cred că ştiţi cu toţii povestea – poate nu toate chiar încercările prin care trec personajele, dar măcar ideea principală, construită, ca în orice basm, în jurul dihotomiei bine-rău, reprezentate de două fete – una blondă şi suavă, cuminte şi harnică şi alta urâtă şi rea, leneşă şi vanitoasă. Povestea lui Ion Creangă mizează pe o morală destul de simplă: dacă eşti bun şi cinstit, vei avea numai de câştigat, dacă însă te împiedici în propria mândrie şi răutate, vei sfârşi umilit şi înfrânt (ce bine ar fi să fie şi în realitate aşa!). Adaptarea de la Teatrul Ţăndărică, în regia lui Daniel Stanciu, păstrează această tematică, dar îmbracă povestea tradiţională în mijloace vizuale extrem de moderne, traducând în limbaj contemporan o poveste ce este, în definitiv, general valabilă. Citeşte tot articolul

Sleep no more (Macbeth) sau despre cea mai completă și ciudată experiență teatrală

De la Sleep no more pleci năuc. Te uiți în spate să vezi dacă te urmărește cineva, te simți gol fără masca pe care ți-ai dat-o jos de pe cap iar orașul luminat de reclame noaptea ți se pare o altă planetă față de cea din care tocmai ai venit. Sleep no more e o experiență teatrală completă. Am zis teatrală? Senzorială, umană, psihică, onirică, poetică, cum vreți voi. De ce? Pentru că ești acolo, în mijlocul ei. Sleep no more este o adaptare imersivă, non-liniară, a lui Macbeth, ce se joacă acum în New York, unde scena este un întreg hotel părăsit (ficțional, desigur) prin care te plimbi în voie.  Citeşte tot articolul

Brave New World-ul vieţii ca vis

Am scris mai demult despre Viaţa e vis, varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu, dar simt nevoia să revin cu un nou comentariu despre acest text, montat acum de Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional Timişoara, cu Marian Râlea, în rolul lui Segismundo, Ion Rizea (Basilio), Claudia Ieremia (Rosaura), Alina Ilea (Estrella). Dacă versiunea lui Galgoţiu de la Teatrul Odeon, cu toate straturile sale metatextuale, păstra mult mai fidel, la toate nivelurile, atmosfera barocă a epocii în care a scris Calderón, cea a lui Măniuţiu elimină orice referinţă vizuală la acea perioadă, păstrând doar – şi chiar fidel – textul în versuri al lui Calderón, rostit pe un fundal ce aminteşte de filme precum Star Trek sau Gattaca. Citeşte tot articolul

Spaima de realitate. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, la Godot Café-Teatru

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, iniţial spectacol de licenţă, este una dintre montările studenţeşti care au reuşit să-şi facă loc în repertoriul profesionist, intrând deja în al şaselea an (a sărbătorit, pe 27 mai, la Godot, cinci ani de reprezentaţii). Spectacolul, nominalizat la Uniter, în 2009, pentru Cel mai bun debut (Florina Gleznea și Ionuț Grama), are o istorie zbuciumată, văzându-se adesea pus în dificultăţi financiare şi de spaţiu, dar a reuşit întotdeauna să-şi găsească o gazdă – de la Studioul Casandra, a ajuns la Teatrul Act, la Nottara şi acum la Godot –, iar echipa este mai consolidată decât oricând. Citeşte tot articolul

Te iubesc, te urăsc, te iubesc… „Crize”, la Teatrul de Comedie

O poveste dintre un El şi o Ea care nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi, o poveste de dragoste... cu năbădăi – în această atmosferă incendiară, că tot venea vara, şi-a încheiat stagiunea Teatrul de Comedie, unde Vlad Cristache a avut premiera cu spectacolul Crize, după un text al lui Mihai Ignat. După ce a montat cu succes la Brăila două spectacole, Peer Gynt, după Ibsen (pentru care a şi fost nominalizat, în 2011, la Premiul Uniter pentru Debut), şi Poveşti de familie, după Biljana Srbljanović, tânărul regizor a schimbat şi oraşul, şi registrul, alegând un text al unui autor român contemporan, o „dramă sau comedie cu geometrie variabilă”. O dramă sau o comedie, depinde cum vrei să o priveşti, Crize este un tip nou de provocare pentru Vlad Cristache, care, până acum, s-a orientat mai degrabă către texte „grele”, cel mai recent spectacol al său oferindu-i posibilitatea unui alt mod de abordare teatrală: punerea în scenă a unei situaţii bazate în mare parte pe comedia de limbaj. Citeşte tot articolul

„Teatrul se continuă în noapte ca o experienţă a visului” – Interviu cu George BANU

Stabilit din 1974 în Franţa, eseistul şi teatrologul George Banu a păstrat, asemenea lui Matei Vişniec, un dialog viu şi constant cu scena teatrală românească. Prezent, anual, la cele mai importante festivaluri de teatru din ţară, George Banu a participat şi la festivalul de la Sibiu, din luna iunie, în cadrul căruia s-a jucat Visul unei nopţi de Shakespeare, un spectacol după un scenariu al său. Tot în cadrul festivalului, şi-a lansat volumul Cortina sau fisura lumii (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2012). George Banu, care consideră că nu e nevoie de Harold Bloom pentru a-i restitui lui Shakespeare locul în cultura europeană, preferă o abordare poetică a textelor shakespeariene, astfel că o colaborare cu regizorul Gavriil Pinte a venit ca un demers firesc. Citeşte tot articolul

Totu-i bine, dar nu se sfârşeşte cu bine – XXL (Fat Pig)

Nu prea mai avem parte de basme moderne, iar spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Act (care s-a jucat în această perioadă în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu), cu siguranţă nu este unul, deşi la un moment dat există speranţa unei salvări – a unei ieşiri din închisoarea creată de noi înşine, de importanţa absurdă pe care o acordăm opiniei celorlalţi despre noi, o evadare din constrângerile de a fi aşa cum ne imaginăm că ne-ar vrea ceilalţi. În slujba menţinerii imaginii sociale, suntem uneori dispuşi să ne sacrificăm propria fericire, pare a spune spectacolul XXL, regizat de Cristi Juncu, după un text de Neil LaBute, şi având în distribuţie tineri actori care deja au confirmat: Vlad Zamfirescu, Tudor Istodor, Irina Velcescu şi Raluca Vermeşan, care a şi luat Premiul Uniter pentru Debut, pentru acest rol. Nu doar că suntem dispuşi să alegem nefericirea, pare a transmite acest spectacol, ci suntem, de fapt, condamnaţi la nefericire, care, culmea, e de preferat decât povara de a fi privit ca acela care încearcă să iasă din turmă. Citeşte tot articolul

Trecutul apare întotdeauna ca „belle époque“. Farmecul decadenţei în „joi mega.Joy”

Pe scena Teatrului Odeon, Radu Afrim a montat, în 2006, un spectacol care se mai joacă şi azi, ce e drept destul de rar, dar care şi-a păstrat acelaşi farmec, precum şi un public fidel. Nu ştiu alt regizor care să aibă un public mai constant şi mai pasionat, care să îl urmeze peste tot în ţară, la orice nouă producţie. Aş spune eu din două motive: unul ar fi o distribuţie care îi aduce în acelaşi tablou pe unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc (e ca şi cum ai vedea istoria teatrului recent desfăşurându-se în timp real), precum Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Irina Mazanitis sau Constantin Cojocaru; al doilea motiv l-aş pune sub semnul decadenţei cu care Afrim îşi învăluie povestea, o modalitate unică de a face teatru în România. După cum bine se ştie, Afrim, care a primit pentru acest spectacol Premiul Uniter în 2007, este un regizor al poeticului, iar anul 2006 era încă într-o perioadă când estetismul său era mai pur, mai izolat de amestecul cu socialul. Vorbim de joi mega. Joy. Citeşte tot articolul

Cel de-al zecelea cerc al infernului – amintirile

„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, la Teatrul Odeon „Iartă-mă, dar te urăsc!” Scurt, tăios, dureros şi, în acelaşi timp, sincer. Au fost cu siguranţă ocazii când am fi vrut să rostim aceste vorbe. Uneori, poate chiar cuiva cu care suntem înrudiţi şi care ne-a făcut viaţa un iad. Dar un asemenea sentiment e păstrat sub cheie, căci cum să acceptăm, până şi faţă de noi, că putem să simţim ceva atât de puternic negativ pentru cineva de acelaşi sânge cu noi? Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc intră din nou pe un teritoriu delicat (aşa cum nu se sfiesc să o facă nici în „Grădinile groazei”, montat tot la Odeon) şi pun în scenă drama unei femei, Agnes (Diana Gheorghian), a cărei viaţă este anulată, indirect, chiar de sora sa, Viola (Oana Ştefănescu). Citeşte tot articolul