Regizorul Gavriil Pinte îşi continuă proiectele de teatru poetic şi, după ce a transpus în scenă texte de scriitori români (Iustin Panţa, Cristi Popescu etc.), a ajuns acum şi la Shakespeare, eternul actual, într-o producţie care a avut la bază un scenariu al lui George Banu. Jucat în aer liber (în curtea Muzeului de Istorie), ca în teatrul elisabetan, şi, tot ca în teatrul elisabetan, desfăşurat în timpul zilei, pentru ca finalul să vină odată cu înserarea, Visul unei nopţi de Shakespeare (prezent în programul FITS 2012, alături de alte două producţii ale sale, Un tramvai numit Popescu şi Ispita Cioran), al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, îmbină elemente din două piese shakespeariene, Hamlet şi Visul unei nopţi de vară, punctate de un nivel metatextual, de o încercare de definire a teatrului: de pe vremea lui Shakespeare şi de acum.
În timpul consumării dramei lui Hamlet (jucat excelent de actriţa Mariana Mihu) şi în dezvoltarea comică a qui pro quo-urilor din Visul unei nopţi de vară, actorii inserează comentarii despre teatru, unele recognoscibile chiar din piesele lui Shakespeare, dar aici, adunate în acelaşi decor, îşi potenţează forţa de expresie:
Teatrul se continuă dincolo de starea de veghe, se sfârşeşte în vis ca ziua în noapte.
Un actor poate avea sclipire de geniu şi apoi să devină un bufon, teatrul poate să fie nobil şi apoi mizerabil.
Prologul: o primă încercare de seducere a publicului.
Teatrul poate fi uneori o imitaţie mai vie a vieţii.
Lungimea-i un pericol, aşa era şi pe vremea lui Shakespeare, aşa e şi acum. Cine-i vinovat, actorul sau publicul? Asta e întrebarea.
Prezenţa contrariilor: identificare/distanţare, iluzie/convenţie – Shakespeare le-a cultivat, dar timpurile moderne le-au eliminat.
Actorii, cronica prescurtată a vieţii.
Totul poate fi înnobilat în teatru.
Actorul, însoţit de un pahar de vin, este principalul protagonist.
Se spune că teatrul îi face pe cei vinovaţi să se simtă atât de zdruncinaţi, încât îşi dau nelegiuirile în vileag.
Rostul scenei e să aducă oglinda în faţa firii.
Urgenţa provoacă spontaneitatea.
Teatrul – primitv, concret, fizic, dar chiar şi din mediocritatea scenei se pot naşte gânduri înalte.
Teatrul luptă cu spaimele născute din întuneric, iar actorii joacă noaptea din dorinţa de uita rătăcirile zilei: „Jucăm pentru a ne salva de zi, de noapte”.
Viaţa, un basm de zbucium plin.
Suntem făcuţi din plămada viselor şi viaţa noastră se-ncheie-n somn.
Un spectacol neconvenţional, aşa cum îi place lui Gavriil Pinte să realizeze, şi pentru care merită să mergi special la Sibiu (ca mai toate spectacolele lui, şi acesta e greu de transpus în altă parte). Un spectacol care nu inovează de dragul inovaţiei şi care arată că teatrul poate fi jucat oriunde, de oricine, fără convenţii, cu condiţia să existe imaginaţie: atât din partea actorilor, cât şi din cea a spectatorilor. Gavriil Pinte se joacă dezinvolt cu elemente baroce şi chiar expresioniste, dar fără pompozitate şi perfect traductibile în limbajul teatral modern.
La fel, o călătorie specială la Sibiu merită şi Un tramvai numit Popescu şi Ispita Cioran (ambele în tramvai, pe ruta Sibiu-Răşinari-retur), o experienţă teatrală unică, emoţionantă şi care îl face pe spectator să empatizeze la un nivel intim, profund cu trăirile actorilor, cum nu reuşeşte nici un alt spectacol „de scenă”.
