Bookaholic

Vă mai aduceți aminte frenezia Codului lui Da Vinci al lui Dan Brown? La început a fost curiozitatea, apoi a venit moda, iar mai târziu a apărut și filmul. La un moment dat aveai senzația că e peste tot și că nebunia nu se va sfârși niciodată. Indiferent că v-a plăcut ori ba, același sentiment vă va încerca citind şi romanul Sanctus al lui Simon Toyne.

Comparaţia este aproape inevitabilă  încă de la primele pagini ale cărţii devenite bestseller mai întâi în Marea Britanie, ţara de origine a autorului, iar apoi în alte încă 23 de ţări unde momentan a fost tradusă. Deşi a văzut lumina tiparului abia anul acesta, Sanctus deja face înconjorul lumii, iar noi îi prevedem un destin similar cu cel al Codului antemenționat.

În cartea lui Dan Brown, aventura profesorului Robert Langdon şi a criptografei Sophie Neveu se desfăşoară în jurul unui mister religios păstrat secret timp de sute de ani. În mod similar, şi în romanul britanicului Toyne intrăm în contact cu un ordin de călugări, necunoscut publicului larg, care apără cu sfinţenie şi devotament (vecine cu paroxismul) un secret.

Pe durata a vreo 500 de pagini, romanul se dovedește a fi un thriller din genul buturugilor care răstoarnă carul celor care cred şi nu cercetează. Chiar dacă în ziua de azi nimic nu mai poate surprinde, se pare că religia, până nu demult considerată un tabu de neabordat, a devenit un domeniu de interes pentru cei mai mulți dintre noi, motiv pentru care genul acesta de literatură a devenit foarte popular.

Conspiraţiile religioase au luat locul în librării genului poliţist pe care cu ceva zeci de ani în urmă îl ocupa Agatha Christie cu al ei Hercule Poirot. În ritmul actual, generaţia tinerilor cititori va povesti mai departe de Codul lui Da Vinci şi Sanctus, precum părinţii şi bunicii noştri au făcut-o cu Zece negri mititei şi Crima din Orient Express.

Un călugăr iniţiat în tainele ordinului Sancti se sperie de adevărul ţinut secret de întreaga lume şi încearcă să îl scoată la iveală. Romanul debutează cu introducerea în scenă a unui oraş fictiv din Turcia, vizitat de numeroşi turişti încă de la primele ore ale dimineţii, al căror itinerar figurează şi o vizită la citadela locuită de un grup de călugări, în care niciun profan nu are voie să intre.

Într-una din dimineţi, însă, un grup de vizitatori constată că în vârful stabilimentului este cineva îmbrăcat într-o robă verde. Intriga reală începe în momentul în care cel care se dovedeşte a fi un călugăr se aruncă în gol, dorindu-şi ca sinuciderea sa să fie un act simbolic ce va nedumiri şi ulterior apropia lumea de un secret înfricoşător, ţinut de ordinul în tainele căruia fusese iniţiat abia cu o seară înainte.

Cum acţiunea are loc în epoca modernă, vestea este răspândită pe tot mapamondul prin presă şi internet. Astfel, intră în scenă jurnalista americană Liv Adamsen, sora călugărului sinucigaş, pe care familia îl dăduse dispărut şi îl credea mort de ani de zile, şi activista Kathryn Mann, care porneşte într-o cursă de recuperare a cadavrului călugărului de la poliţie, înaintea călugărilor Sancti. Cele două joacă aici rolurile personajelor detective din Codul lui Da Vinci, care află cot la cot cu cititorul misterul din spatele evenimentului. Ulterior, se descoperă că ordinul Sancti este format dintr-un grup de fanatici capabili de crimă, care cred că profeţia unei Biblii eretice va deveni realitate.

Romanul nu este tocmai ceea ce aş numi o capodoperă literară. Mai mult, cel mai la îndemână este să spui că ai mai fumat așa ceva până acum. Sigur, este la modă să nu crezi și, deci, să cercetezi, să constați că Biblia are noduri care nu se leagă ș.a.m.d.. Însă ce nu poate fi negat este că Santcus face parte din acea nișă foarte largă a romanelor care se consumă ca pâinea caldă. Faptul că este comercial îl cam scoate din aria de interes a criticilor, însă nu și din cea a publicului larg, iubitor al genului thriller.

Sanctus este acel gen de roman care transpus în film ar fi ca seria Saw (de altfel, Simon Toyne a gândit cartea chiar ca o trilogie, în 2012 urmând sa apară o a doua parte): te ține mult timp cu sufletul la gură până în momentul în care îți servește acel mic ingredient care lipsea. Mare mi-ar fi mirarea dacă în scurt timp nu se va și anunţa la Hollywood ecranizarea sa.

Până acum, presa a considerat Sanctus debutul anului sau, dacă nu, cel puţin în top 5-ul celor mai interesante romane apărute în 2011. Noi nu l-am avansa într-atât, însă nu strică să îl aveți la îndemână în metrou – vă va acapara atenţia suficient încât să nu mai auziţi niciun zgomot  în jur.