Bookaholic

Miercuri, orele 18.00. La FILB aglomeraţie mare, Clubul Ţăranului plin ochi, că abia mai erau locuri mai spre uşă, iar pe scenă apar primii invitaţi la deschidere:  Bogdan-Alexandru Stănescu, preşedintele festivalului şi reprezentantul British Council, Alis Vasile, care apropo de Ţara adoptivă “a avut onoarea să facă primul preinfarct în România”. Apoi rămânem cu Marius Chivu, Mircea Cărtărescu, Paul Bailey şi “vocea din urechea lui Paul Bailey” – traducătoarea.

Paul Bailey citeşte dintr-un roman despre care încă nu ştim nimic, şi citeşte într-o engleză care în timp ce eu mă dezmorţeam la cald suna ca o invitaţie la visări cu ochii pe pereţi. Am avut textul în mână dar nu l-am putut urmări, am ascultat engleza aia perfectă şi molcomă şi am citit textul acasă: Dinu e trimis de tatăl lui generos direct în Paris, direct în Montmartre, unde instalat de vărul Eduard, se gândeşte deja cum cele 3 luni de vacanţă à la bohème îl vor transforma într-un “sărac poet sau romancier cu aspiraţii înalte – încă urma să mă decid care dintre ele -, al cărui geniu era destinat să rămână în obscuritate”.

Citeşte şi Mircea Cărtărescu, un text deja publicat în Dilema Veche, pe care recunoaşte că l-a rescris de câteva ori, ceea ce rar i se întâmplă. Textul este despre Charles Darwin, un fictiv jurnal cu Darwin, şi este atât de oniric fantastic suparealist că visările de pe pereţi au devenit goană în toată regula, cu figuri care de care mai bizare. Un lucru ştiu sigur, mi-a plăcut finalul:

Cimpanzei în hăinuţe de cabaret mergeau spre Capşa braţ la braţ, urangutani cu plete roşii treceau pe Calea Victoriei în BMW-uri şi Audi-uri, iar un grup de lescrătani ieşiţi la picnic în faţa hotelului Majestic frigeau ceva indistinct de la distanţa la care mă aflam.

Cînd dau colţul, în faţa mea apare luna. Mă ridic pe vîrfuri şi-i mîngîi spinarea elastică. Maşina mă aşteaptă întunecată şi tăcută pe o alee. Cînd îi deschid portierele cu telecomanda, îmi face tandru din ochi.

Iar apoi discuţia a început, pe bune. Am rămas uimită de cât de multe ştia Bailey despre România. Caracterizarea contextului comunist, punctul fierbinte îm discuţiile cu orice străin, a căpătat la el valenţele unei situaţii “beyond absurdity”, a unui scenariu atât de real că trece dincolo de fantastic.

Însă curiozitatea lui mare este cea legată de familia Bibescu – împreună cu Marius Chivu a mers chiar şi la Corcova, domeniul familiei – şi uite aşa am aflat şi noi că Antoine Bibescu a fost în anturajul lui Proust şi că a păstrat foarte mult scrisori dintre el şi Marcel. Şi nu cred că ar trebui omis cum şi la 70 de ani Antoine rămânea un cuceritor, capabil să şantajeze cu vizite plăcute în dormitorul lui pe cea care voia să orodoneze toate scrisorile – întâmplarea face că ea nu a primit prea multe 🙂

De altfel, în Unchiul Rudolf, pe care nu l-am citit, am aflat tot aseară că personajul copil trimis departe de România din cauza Gărzii de Fier, este dus de unchiul lui la concertele lui Enescu şi Lipati, cât de familiar e Bailey cu aceste muzici populare fascinante pentru mainstreamul european, şi cum cele două coordonate pentru imagnea lui despre România sunt melancolia şi umorul.

Îi dăm cuvântul lui Mircea Cărtărescu care apropo de ţări străine, nu neapărat adoptive, după un an de vizite şi turnee, spune atât:

Rândunica nu e tristă
Fiindcă e mereu turistă 🙂

Şi recunoaşte că el e cumva trist, că turneele nu-ţi lasă timp să descoperi nimic din ţările prin care treci, ci te ţin captiv în ordonarea adreselor şi orelor unde trebuie să ajungi să citeşti. Prin urmare, nu are lor nici o adopţie, nici măcar un schimb decent. Ce rămâne? Bucuria de a fi întâlnit alţi scriitori: “Ştiu ce a simţit mâna mea când a dat mâna cu Salman Rushdie”.

Şi totuşi, observă Cărtărescu, ceea ce face Bailey pentru personajele româneşti este să le redea o demnitate care în marea literatură le-a fost tot timpul refuzată. În locul unor “congenital idioţi” sau escroci, în sfârşit acum apar români ca tot românul. Iar pentru că de spălarea imaginii vorbim şi familia Bibescu încă mai bânutie discuţia, aflăm cum Prinţul Bibescu a fost distribuit strălucit în romanul erotic al lui Apollinaire, Cele unsprezece mii de vergi (unul din cele mai frumoase romane pornografice după M. C. , din 1907), ceea ce, spune Mircea Cărtărescu, spală multe dintre nefericirile noastre istorice 🙂

Mircea Cărtărescu şi Paul Bailey. Foto: Midvichi Laurenţiu

Prin multele detalii din memorii, jurnale şi vieţi de scriitori pe care le întregeau cei doi scriitori, neapărat de menţionat sunt cele care îi privesc de Sebastian, Ionescu, Cioran, Blecher. Şi aici, dăm drumul la picanterii savuroase. Paul Bailey îl respectă cel mai mult pe Sebastian pentru umanitatea lui de martor obiectiv, calm, empatic, pentru generozitate. A spus despre Jurnalul lui Sebastian că, după părerea lui, e cel mai bun jurnal din literatura română. Aşa am aflat că ultima lui iubită, Nadia Lacoste, a avut grijă tot timpul de mormântul lui Sebastian şi a prevăzut în testamentul ei bani pentru asta.

Din tumultul politic şi intelectual din care Sebastian iese demn, uman, generos, obiectiv, Ionescu înţelege că trebuie să fugă, motivând prin exemplul tatălui. Un avocat de succes, tatăl lui trebuia să apere, pe rând, orice regim venea la putere. Oripilat de posibilitatea asta, Ionescu pleacă.

Cioran chiar râdea copios, iar în timpul unei cine cu prieteni apropiaţi, un fotograf îl surprinde râzând cu gura până la urechi. I se interzice imediat de către Cioran însuşi să publice fotografia undeva, pentru că asta i-ar ruina destinul de filosof. :))

Blecher apare şi el, în discuţia celor doi, ca un învingător, de o demnitate şi putere fantastică ţinând seama de condiţiile în care scria. De la Mircea Cărtărescu aflăm de “relaţia” cu o anume doamnă măritată, Maria Ghiolu, care venea des în vizite, de romanul publicat de ea la 20-30 de ani după moartea lui Blecher, din care Sebastian reiese înfricoşător: urât, întunecat, un spirit murdar.

Şi, poate cea mai frumoasă amintire: cum Geo Bogza, venind în vizită la Blecher, se înhăma la patul lui şi se jucau de-a trenuleţul. Dădea câteva zeci de ture de-a lungul pereţilor camerei lui Blecher în hohote de râs. Blecher niciodată nu a înţeles cum cel mai copilărs om poate fi acuzat de pornografie.

Sfaturi pentru scriitori în devenire, că tot am început cu tânărul proaspăt instalat în mansarda lui din Montmartre:

Uitaţi de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie: scrisul nu trebuie resimţit ca o corvoadă, spune M. C., la care Bailey adaugă: Inspiration doesn’t get you anywhere. Arta e un anumit fel e a fi tu însuţi, morala ta faţă de arta pe care vrei s-o onorezi.

Culmea scriiturii: To kill a character off in a sentence. Asta a dus la eliberarea romanului.

Suntem foarte curioşi câte istorii şi istorioare personal literare vom afla şi astă seară, cu Roman Simić (Croaţia – scriitor şi director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb”) şi Declan Meade (Irlanda – editor al revistei The Stinging Fly, fondator al editurii cu acelaşi nume). Dar vă vom spune, ca de obicei, tot 🙂