Bookaholic

Dacă în prima seară am avut senzaţia că am participat la un eveniment – cât poate fi de cosy un eveniment cu public numeros,  în seara a doua parcă a fost o întâlnire între prieteni, unde ne permitem să fim mai obraznici, mai bombastici, mai glumeţi, mai gălăgioşi, mai noi.

Show master a fost the Croatian guy, and yes i will blame it on the Croatian guy :)) Roman Simić a fost exploziv, un fel de manager de Nike care pe loc improviza spotul pentru Croaţia şi literatura ei, permiţându-şi mici răutăţi faţă de Declan Meade, pentru că pur şi simplu irlandezul promova altceva. În timp ce Simić e şi scriitor şi director de programe al renumitului festival european Short Story in Zagreb, Declan Meale este editorul revistei The Stinging Fly, care de 14 ani publică în Irlanda scriitori tineri, la debut, şi fondator al editurii cu acelaşi nume.

Seara, moderată de Matei Martin, a început cu lectura unei proze scurte de Lavinia Branişte, din cartea ei recent apărută la Casa de Pariuri Literare, 5 minute pe zi. Amănuntul surpriză, aflat de la Simić, este că tot acum, în Croaţia, imaginea copertei pentru 5 minute pe zi = imaginea copertei pentru cartea lui Nicole Krauss, A history of love (Istoria iubirii), o carte tare frumoasă. Iar coincidenţa face ca după numai 10 minute cât a durat lectura Laviniei să mă convingă, ca şi Nicole Krauss, că tebuie să o citesc. Prozele ei scurte sunt ancorate într-un prezent delicios, şi vesel, şi trist, în lumea şi pe limba noastră – sincer, spontan, fără farafastâcuri.

Iată şi cartea şi imaginea faimoasă deja 🙂

Despre proza scurtă ca gen literar: ne interesează?

A citit apoi Roman Simić, un fragment din Vulpile, întunecat, dar şi tandru, pe fundalul războiului croat. Iar de aici încolo am vorbit numai despre proză scurtă şi promovarea scriitorilor tineri şi nu numai. Chiar, voi mai citiţi proză scurtă, sunteţi interesaţi de aşa ceva? Pentru că, se pare, marile edituri sunt destul de rezervate la acest subiect: e mult mai uşor să vinzi un roman, decât un volum de proze scurte. La care se adaugă, spun ei, reacţia publicului: cam neentuziast. De aici se cască prăpastia cercului vicios următor: dacă prea multe volume bune de proză scurtă nu sunt pe piaţă, cum ai putea fi interesat?

Gândindu-mă la ce volume de proză scurtă aş vrea să citesc recunosc că mă bântuiau 2 nume: John Cheever şi Philip Ó Ceallaigh (şi el prezent în sală, iar mai apoi şi la microfon). Iar dacă mă gândeam la volumul de proze scurte care mi-a plăcut cel mai mult (ori aici trebuie să recunosc că am citit foarte puţine) m-am oprit la Ludmina Uliţkaia – Cei dintâi şi cei de pe urmă. Mda, cam puţine referinţe, prin urmare, ar trebui să fie publicate mai multe, să ne asalteze şi ele un pic mai insistent.

Dacă Simić vorbea entuziast şi debordant de nevoia promovării acestui gen şi a scriitorilor de proză scurtă (exact ce face festivalul pe care îl organizează în Croaţia), Declan Meade, mult mai calm şi rezervat, povestea aventura realizării şi publicării timp de 14 ani a unei reviste în care în premieră în Irlanda s-au regăsit acei scriitori tineri, la debut, dar foarte buni care până acum 14 ani te întâmpinau cu replica: “de fapt, nu avem unde să trimitem, nu prea sunt alternative”. Finanţată de Irish Arts Council, The Stinging Fly a crescut în jurul ei şi o mică editură. Pentru că, spunea Declan, a observat scriitori care se maturizaseră, ale căror texte depăşiseră etapa publicării unui fragment în revistă.

Şi uite aşa, concluzia la care cei doi invitaţi băteau, unul debordant pătimaş, celălalt politicos charismatic  arăta aşa: după regulile pieţei (văzută abstract) ce nevoie ar fi de o revistă care să publice textele unor scriitori în curs de afirmare (poate unii dintre ei se vor opri aici) sau de un festival de proză scurtă ? (cine are de fapt nevoie de atâta proză scurtă?). Şi totuşi, aceeaşi piată, iniţial văzută ca dezinteresată, le va face ale ei: se va interesa, va gusta şi, da, va da şi altora să guste. Dacă pretext nu există, nici gustul nu va veni.

Bogdan-Alexandru Stănescu, în faţă, iar la masă, de la stânga la dreapta: Matei Martin, Lavinia Branişte, Roman Simić, traducătoarea şi Declan Meade

Raţiuni economice: se vinde? Cât şi cum o promovăm?

În acelaşi timp o altă concluzie se înfiripa: proza scurtă nu e rentabilă. Există prejudecata că ar fi un roman neterminat sau, oricum, ceva neterminat, Declan chiar spunea că a publica proză scurtă străină în revista sa, Stinging Fly, implică şi problema găsirii un traducător: e nerentabil şi pentru acesta. Iar aici intervine, în exclusivitate, povestea lui Philip Ó Ceallaigh despre cea mai recentă carte a sa.

Carte a cărei poveste nu e nici atât de scurtă încât să fie proză scurtă, nici atât de lungă să fie roman. Penguin-ul a fost uşor circumspect, moitvând că, fiind greu de clasat, nu poate participa cu ea nici la premii literare (mare context de PR pentru orice editură care se respectă). Pe de altă parte, Şi dulce e lumina, carte deja apărută la Polirom, ca şi Însemnări dintr-un bordel turcesc, nu a întâmpinat de astfel de obstacole. Glumind prietenos, Philip spune: pe lângă faptul că aici nu aveam această presiune, a marilor premii, deci suntem mai norocoşi, poate cu traducerea în română s-au mai şi adăugat ceva pagini 🙂

Philip Ó Ceallaigh

Pentru că croatul nostru impulsiv nu se potolea, un alt exemplu apropo de contextul de care poţi beneficia pentru promovare. După război, zona Croaţiei era sub lupă internaţională, oamenii erau interesaţi. În primul rând din raţiuni economice, dar şi pentru că noua generaţia de scriitori atunci se afirma, le-a fost mai uşor să scrie şi să publice volume de proză scurtă, având ca fundal realitatea care interesa pe toată lumea. Iată că acesta a fost contextul ideal al promovării unei literaturi din Est, promovare care a început în forma prozei scurte. Şi uite aşa, forma capătă atenţie, iar acum în Croaţia beneficiază şi de festival. Ceea ce se cheamă context favorabil.

Însă, adaugă el, The West will read the stories they want to hear. They don’t care about the rest. Sad, but true, aş adăuga eu. Nu contează dacă realitate e chiar cea descrisă în carte sau nu cumva e romanţată, îngroşată (nu spun acum că aceste proze trebuie să verifice veridicitatea reportajului), atâta timp cât e ambalată în “exotic, diferit, revoluţie, război, bloc comunist” va avea mari şanse să se vândă. Cât despre clişeele pieţelor europene, pentru că, din nou, nu se poate abţine, îl cheamă la scenă deschisă pe Jean Mattern, editor Gallimard, deşi Bogdan-Stănescu insistă că Jean e prezent la FILB în calitate de scriitor, nu editor.

Jean Mattern (dreapta)

De la Jean Mattern am aflat lucruri foarte foarte interesante. Şi anume: cele mai flexibile la traduceri pieţe de carte europene sunt Germania (locul 1), urmată de Franţa. Cea mai inflexibilă piaţă de carte la traducei noi, din celelalte literaturi europene, este cea britanică. Apoi, ţineţi-vă bine, la Gallimard nimeni nu foloseşte termenul de marketing şi nu există bugete de promovare. Un buget de promovare va fi totuşi luat în calcul pentru o carte după ce a depăşit 30.000 exemplare vândute (am auzit bine, da? sper să nu mă înşel), mai devreme se consideră că nu are sens.

Jean Mattern face un apel la firescul lucrurilor (şi odată cu el îl fac şi eu pentru că tot văd cum oamenii care atâta folosesc termenii marketing, buget, promovare, strategie încep uşor-uşor să deraieze abstract, dar convingător pentru alţii).

Piaţa nu e abstractă, e reprezentată de fiecare dintre noi. Nu trebuie întotdeauna să se dea vina pe editori. Există promovare, se ţine în permanentă relaţia cu media, dar a gândi numai în termeni de marketing nu garantează succesul unei cărţi.

Pe acest fundal, împăciuitor, încheiem tot cu Roman Simić, vedeta serii. Câteva obsevaţii despre formă şi context favorbail: dacă Roman = arhitectură, Proza scurtă = pasiune, energie. Iar new media, spune el, pare că devine un cadru perfect pentru proza scurtă. Într-adevăr ar fi păcat de neexploatat.

Astă seară vă veţi întâlni cu Georgi Gospodinov (Bulgaria), Jean Mattern (Franţa), Adina Rosetti, Mihail Vakulovski. Nu rataţi!