Cartea lui Zaza Burciuladze, Kafka Instant, este una de povestiri, 4 la număr. Am primit-o pe când mergeam la FILB, iar după seara în care atâta s-a vorbit despre proza scurtă am luat-o drept semn că nu degeaba a ajuns la mine. La care s-a adăugat farmecul detaliului că Zaza este din Tbilisi, iar eu am ce am cu Georgia şi am şi mai rău după ce am citit Jurnalul rusesc. Dacă mai adaug şi “exoticul” colecţiei în care a apărut, la editura Cartier alături de un bulgar, Gospodinov, şi un rus, Zahar Prilepin, despre care s-a mai tot vorbit, mă aflam în posesia unei “descoperiri”.
Kafka Instant te ţine, dar te şi lasă. Fără teribilisme, e ca un joint bunicel: te ia frumos, te saltă, şi te aduce înapoi uşor toropit. La mine s-a întâmplat în felul următor: entuziasmul primei povestiri s-a scurs încetul cu încetul până la ultima. Iar dacă prima poveste care dă şi titlul cărţii, Kafka Instant, anunţa ceva aventuri urbane, argou, tripuri, lipeli, combinaţii şi mult umor, începând cu Fonograma, trecând prin Cei şapte înţelepţi şi ajungând la Passive Attack, şi umorul, şi argoul, şi aventura intră pe aceeaşi linie: a tripurilor cu substanţe şi cu citate. De fapt, a fost ca trecerea de la Băgău (Ioana Bradea), la o proză douămiistă cu fuck, substanţe, livresc, doar că scrisă mai bine decât cele mai multe pe care am încercat să le duc la capăt.
Stilul te prinde, Zaza ştie să le împletească atât de fain încât într-un singur paragraf va trece de la vreun slogan de reclamă, la Depeche Mode, apoi la Psalmi, poate trecând prin Dante. Şi nu o face ostentativ, parcă asişti la un stand-up literar şi la final, uimit şi amuzat, îl întrebi: frate, da’ tu pe ce eşti! Doar că rămâi cu senzaţia că îşi dă măsura în primele 2 poveşti (să fi vrut Zaza să-şi dozeze volumul cu intensitatea tripului, care te ia instant, te duce rapid şi apoi te lasă uşor uşor? parcă ne avântăm cam mult – altfel, senzaţia asta e).
Ce înseamnă Kafka Instant? Înseamnă nuvela pe care Zaza-personajul din prima poveste ar vrea s-o scrie, în care un alt personaj l-a dezgropa pe Kafka din Praga, i-ar zdorbi oasele, le-ar măcina în râşniţă şi în fiecare dimineaţă, cu sfinţenie, şi-ar pregăti băutura: o linguriţă de Kafka, apă fierbinte şi ceva zahăr – Kafka Instant. Nuvela “în proiect” aici rămâne, dar povestirea Kafka Instant se citeşte cu sufletul la gură: râzi, chicoteşti, te cruceşti la debitul şi expresiile lui Burciuladze şi îşi spui că dacă se întâmplă vreodată să ajungi în Tbilisi, ăsta-i omul cu care trebuie să bei cel puţin o bere, care ştie tot ce mişcă în underground, dar şi deasupra.
De unde, zdamăsii, diareea asta poetică? De unde? Ştii tu de unde… După ce am văzut prima oară “Zelig”, ţin minte că mi-a scăpat: It’s my life! Woody Allen, mă gândeam, l-a turnat despre mine garantat. Futu-i! Păi eu sunt ca un cameleon, mereu imit persoanele cu care comunic într-un mod concret. Iată acum e un caz clasic. M-am înhăitat cu un mâzgălici (că e poet, că e prozator – aceeaşi mâzgă), deci creierul meu trece pe unda lui, memoria îmi scoate de la secret chestiile necesare pentru astfel de cazuri: citate, citate şi iar citate. V-aţi putea închipui scribul din zilele noastre fără citate? Ei, dar acum am nevoie de concentrare. Aşa că ne întoarcem în taxi… Şoferul, negru ca un chibrit ars şi uscăţiv, seamănă mai degrabă cu o odraslă a dracului decât cu castorul din reclama Colgate, apoi gândul mă duce la Kukla… ” – pentru o porţie pe bune din Kafka Instant, citiţi fragmentele de aici.
De la Fonograma, cum spuneam, tripul devine trip pe aceeaşi linie. Povestirea asta înseamnă ruga dependentului de heroină în deşert (unde e actor într-un film) către un Dumnezeu uşor de confundat cu Diavolul, de unde începe dilema sevrajului între bine şi rău. În Cei Şapte Înţelepţi, tripul trece prin decoruri psihedelice, morţi absurde, pasaje suprarealiste şi se termină cu:
În mână, înţeleptul ţine o telecomandă. Vasăzică, el e cel care schimba toate canalele alea.
– Ca la carte, îi spune al şaselea înţelept.
Nu-mi pică fisa cam la ce se referă. Adresantul, în schimb, se prinde momentan. Extazul comunicării. Al şaptelea înţelept îndreaptă spre mine telecomanda şi porunceşte:
– Du-te-n pula mea!
Cu aceste cuvinte, el apasă cu degetul arătător pe un buton, şi pe loc totul dispare.”
Iar la final, în Passive Attack, asişti la un atac de panică specific tripant, când personajul nostru e vânat de un ninja cu steluţe, trimis pe urmele lui de fosta nevastă furibundă dintr-un apartament din Boston:
Mai mult, mi s-a comunicat că nu aşteaptă, pur şi simplu, cu mâinile în sân, ci ţopăie furioasă din colţ în colţ, ca o capră de munte, modelează din ceară o păpuşă ce seamănă cu mine ca două picături de apă şi, din vreme în vreme, o străpunge cu ditamai acele; nu exclud că, în acele clipe, de undeva se aude “Dansul săbiilor” al lu Haciaturn. De altfel, nu prea cred eu în toate chestiile astea. Unde s-a mai auzit ca descântătura din New York să ajungă la Tbilisi! Doar n-o fi expediind-o prin DHL?!”
Zaza a fost asociat şi cu delirurile marca Erofeev, şi cu contrastele lui Sorokin, şi cu absurdul şi inutilitatea lui Kafka. E din toate câte ceva, ambalat într-un postmodernism racordat cool. Nu că am oroare de vid şi trebuie tot timpul ca lucrurile să se lege, să ne dea nouă impresia de construcţie cu sens, dar la cât îl ţin pe Zaza tripul şi discursul, aş rula un joint mai consistent. Cum ar veni, după tripul ăsta m-aş duce în altul, mai puţin narco-comic, şi mai mult narco-dramatic, mai aşezat, cu mai multe implicaţii şi fără convulsii.
