Despre bolile grave ale copilăriei nu-mi amintesc prea multe. Pe parcursul căutărilor mele de-a-ndăratelea, totul e învăluit într-o pâclă incertă, în care, la răstimpuri, se ivesc spărturi cu margini diluate, asemenea unor fotografii de demult.
Dacă mă opresc să privesc de cealaltă parte, tabloul se animă instantaneu și mă absoarbe în această realitate paralelă a trecutului meu, în care durerea injecţiilor cu gentamicină în poponeţ își face loc în tot corpul, în care tamponările cu albastru de metilen îmi desfundă nasul instantaneu, dar mai ales, în care tot soiul de hapuri nenumite par să-mi strepezească întreaga fiinţă, producând două efecte simultane și contradictorii: tot ceea ce bagi în gură după aceea ţi se pare o binecuvântare și, în același timp, totul păstrează o nuanţă amăruie, insidioasă. Aceeași senzaţie o ai și când citești Kremlinul de zahăr, al lui Vladimir Sorokin.
Sorokin, acu' vreo 20 de ani
Etichetat de presa occidentală, care l-a îmbrăţișat încă de la prima sa carte, Coada (publicată la editura pariziană Syntaxe, în 1985), drept „bad-boy”-ul literaturii ruse contemporane, Sorokin se delectează în a călca pe toate bătăturile. De la putiniști, la gorbacioviști, de la nostalgicii ambelor imperii, la noii-îmbogăţiţi ai epocii lui Ielţîn, Sorokin nu iartă nimic, căci „Biciul nu-i arhanghel, nu-ţi scoate sufletul, ci spune adevărul”, iar „nuiaua ascute mintea și înviorează duhul.” La ce altceva ne-am putea aștepta de la un om al underground-ului (care nu-l iartă, însă, nici pe-acesta), hrănit cu lapte metafizic de Mamleev și înţărcat cu „coctail de pufoaică” de Venedikt Erofeev?
Născut în 1955, în „luminoasa” epocă de mari dezvăluiri și tensiuni intercontinentale a lui Nikita Hrușciov și ajuns la maturitate („literar-artistică”, cum altfel) în „epoca de gheaţă” a lui Brejnev, Sorokin decide să nu urmeze calea omului nou, multilateral dezvoltat, dar cu precădere „util patriei”, și renunţă la profesia de inginer petrolist, apucându-se de ilustrat cărţi (peste 50, cel puţin așa declară biografii oficiali).
Cum, până la glasnost și perestroika n-a mai fost decât un pas, tânărul nostru ilustrator-poet subminează „aparatul de stat” prin expoziţii și articole (apărute, evident, în străinătate), publicarea sa fiind interzisă în Uniunea Sovietică. În 1989, îi apare pentru prima dată o selecţie de povestiri în revista letonă Rodnik (Primăvara), urmată de alte prezenţe în diverse reviste rusești, ce culminează, după destrămarea Uniunii, cu nominalizarea sa la Premiul Booker rusesc, în 1992. În 2003, la nici un an după ce i-au fost decernate, unul după altul, premiul People’s Booker și premiul Andrei Bely, „pentru contribuţii de seamă la literatura rusă”, volumele lui Sorokin sunt aruncate ostentativ într-un veceu, în faţa teatrului Balșoi din Moscova, și este anchetat pentru publicarea de texte pornografice (nici nu-i de mirare, când, într-una dintre cărţile lui, își ilustrează textele cu imagini în care prietenul său, artistul Oleg Kulik, este surprins în diverse poziţii sexuale cu animale domestice).
Russian edition
În Kremlinul de zahăr, Sorokin creează o fiinţă bizară, scăpată parcă de pe insula doctorului Moreau, o distopie alcătuită din tablouri disparate, reunite de firul roșu al Kremlinului fondant, el însuși o juxtapunere cacofonică, paradoxală, un oximoron esenţial al (a)normalităţii Rusiei. Căci, pentru autorul nostru, Kremlinul nu a fost și nici nu va putea fi vreodată o forţă magnanimă, ocrotitoare și caldă, în oricâte straturi de zahăr ar fi ambalată, ci sediul unei puteri absolute, cotropitoare și atât de străine de populaţia asupra căreia s-a înstăpânit, încât capătă proprietăţi și proporţii mistice, ca în oda-epistolară, încărcată de vinovăţie creștină și de sincera dorinţă de mântuire, a tinerei Praskovia Borisovna:
„…va străluci deasupra noastră veșnic minunatul nostru Kremlin alb iar noi vom trăi fără griji dar cum vor vedea Kremlinul alb toţi se vor uita cum se cuvine la Kremlinul foarte-foarte alb iar după aceea vor plânge liniștit și vor săruta Kremlinul nostru alb și noi în jurul lui ne vom strânge pentru a apăra Kremlinul nostru alb și noi toţi ne vom mântui împreună cu el…”
Lumea anti-utopică a lui Sorokin se integrează perfect în canonul literaturii de gen, fiind populată de servitori și câini robotici, de „mașini isteţe” (un soi de calculatoare bune la toate, inclusiv la proiectat holograme), de statui vii, automobile automate, care fac conversaţie cu șoferii lor, dar toate aceste gadgeturi știinţifico-fantastice (de altfel, nu suficient de extreme pentru a forţa imaginaţia cititorului contemporan) fac o stranie pereche cu mentalităţi, practici și instituţii ale Rusiei medievale. Suntem în anul de graţie 2028, iar Rusia e condusă cu o mână de fier de Ţar, ajutat de credincioșii lui opricinici (trupe de elită, recrutate pentru paza lui Ivan cel Groaznic, despre care vom mai avea ocazia să vorbim), care veghează ca potentaţii și administratorii aflaţi în slujba „tătucului” să nu calce strâmb nici măcar cu gândul. Ţara e înconjurată de Marele Zid Rusesc (de un lirism sadic scena pedepselor corporale de pe șantierul de construcţie al acestuia – cap. Pauza de masă), căci:
„…dincolo de Marele Zid sunt numai cyberpunks blestemaţi care ne sug ilegal gazele, catolici făţarnici, protestanţi nerușinaţi, budiști nebuni, musulmani răi și pur și simplu atei depravaţi, sataniști care, în acordurile unei muzici blestemate, se zbuciumă prin pieţe, narcomani dezgheţaţi, sodomiști nesătui care-și sfredelesc pe întuneric fundurile, vârcolaci siniștri care-și schimbă înfăţișarea dată de Dumnezeu, plutocraţi lacomi, virtuali malefici, și tehnotroni nemiloși, și sadici, și fasciști, și megaonaniști.”
Această mentalitate de „cetate asediată” ne este prezentată prin intermediul micuţei Marfușa, speriată (și excitată prepuber) de „megaonaniștii” europeni, în drum spre brutărie. Spre deosebire de celălalt roman al său, Ziua opricinicului, în care Sorokin tratează același univers distopic (chiar din același an, 2028), în Kremlinul de zahăr, accentul nu mai este pus pe studiul din interior al puterii și al deviaţiilor acesteia, ci pe normalitatea ei, pe caracterul ei asumat și viu, cu-atât mai înspăimântător.
Toate scenele îngrădite de zidurile „dulci” ale cetăţii imperiale sunt scene cotidiene, de viaţă măruntă, ai căror protagoniști n-au decât o legătură tangenţială cu Puterea. Copiii, muncitorii, condamnaţii, calicii, liliputanii, undergrounzii și până și călăii sunt subiecţi absoluţi ai unei puteri perfide, care a reușit să li se cuibărească în suflet, să-i urmărească în micile lor romanţe, sau tragedii, fiecare dintre ei alcătuind câte un capitol al unui manual de supravieţuire perfect afin „raportului asupra banalităţii răului”, al Hannei Arendt. Protestul, dacă există, se rezumă la bădărănii, sau farse făcute cu ușile închise – odată retras în intimitatea propriului apartament, liliputanul Petrușka (un soi de bufon de curte) se îmbată criţă alături de servitorul său robotic și trage vânturi aprinse cu bricheta în direcţia hologramei „tătucului” Vasili Nikolaevici.
Kremlinul inecat in sange (1905)
Dominaţia absolută e întreţinută și prin mijloace psihotrope, kokoșa (cocaina) fiind la fel de accesibilă și răspândită ca vodka, dar mai puţin eficientă decât programa școlară, în care cele dintâi materii sunt Legea Divină și Istoria Rusiei. Controlul foucaldian al corpurilor este practicat la toate nivelurile, de la penuria alimentară (imaginea abundenţei este foarte apropiată de cea atât de cunoscută nouă din aprozarele de dinainte de ’89 – murături, conserve, dulciuri, ţigări, alcool și pâine), până la supravegherea permanentă și pedepsele corporale .
Deși par sumbre, pânzele înșirate de Sorokin pe locomotiva Rossia (asemeni celebrei imagini din filmul lui Jiri Menzel – Trenuri bine păzite) sunt cât se poate de firești și umane, pe alocuri, chiar pline de candoare – ceva din acest Kremlin de zahăr zdrobit, pisat, rupt, sfărâmat, ascuns prin buzunare, sau pus bine la păstrare, le creează posesorilor o stare de bine, le dă ocazia să vorbească, să se-mprietenească, să filozofeze, sau, ca în cazul „muzei bleumarin a cozii ăsteia”, să-și înșele bărbatul. Reversul cinic al acestei viziuni (care nu poate fi ignorat când vorbim de Sorokin) este că întreaga populaţie a acestui mare imperiu suge, molfăie, ronţăie sau linge timp de un an de zile „acadeaua” măreţului conducător.
O altă șfichiuire de bici: „La uzina” unde este produs Kremlinul de zahăr, oferit de Crăciun tuturor copiilor patriei, pe o rolă de plastic transparent, maistrul Nosov își face de treabă cu muncitoarea Pogosova, cea cu fese frumoase și ochii mari și verzi. După ce termină, absolut neafectată, Pogosova are o curiozitate practică, de gospodină: de ce sunt aruncate toate acele Kremlinuri de zahăr care nu au decât un defect mărunt, un crenel lipsă, spre exemplu? Răspunsul vine prompt, la fel de implacabil ca realitatea operaţiunilor matematice, „e treabă de stat”,
Kremlinul trebuie să fie dintr-o singură bucată.”
De un umor nebun, chiar și în cele mai crude scene, romanul poartă amprenta unui mare caricaturist (evident, rus și, ca atare, tragic), capabil ca, prin exacerbarea unor trăsături și estomparea altora, să ne facă să înghiţim dintr-o dată un flacon întreg plin cu acele hapuri „dulci”, dar, mai ades, amare, ale realităţii fragmentare în care trăim.
S-au tradus şi: Gheaţa şi Inimile celor patru.
