Sookie Stackhouse: I-I’m-I’m Sookie Stackhouse, and I’m a waitress. What’s your name?
Bill Compton: Bill.
Sookie Stackhouse: [giggles] Bill? I thought it might be Antoine, or Basil, or-or-or like Langford, maybe. But, Bill? Vampire Bill!
Decizia de a mă apuca de Fledgling a fost pur întâmplătoare. Am deschis Kindle-ul cu intenția de a alege o carte, orice carte, care să nu fie cu vampiri (doar ce terminasem toată seria Southern Vampires, deja eram destul de plictisită de subiect). Habar n-aveam despre ce e vorba. Surpriza a fost să descopăr, după câteva pagini, că Fledgling e tocmai ce încercasem eu să evit. Dar povestea ei e ceva mai complicată de atât.
Fledgling a fost ultimul roman al autoarei americane, care a murit în 2006. La lansare, în 2005, cartea a născut reacții extreme: unii cronicari au apreciat reintepretarea mitului vampirilor dintr-un punct de vedere (oarecum) științific, și felul în care Butler nu se sfiește să pună pe tavă subiecte precum sexul mai mult sau mai puțin consensual între două ființe, dintre care una este condiționată chimic de cealaltă să dorească și să se bucure de act. Alții au aruncat cu cartea de toți pereții, întrebându-se dacă, la aproape 60 de ani Octavia Butler n-a început să se scrântească, și dacă totuși temele grave pe care romanul le pune în discuție (ca pedofilia) nu sunt tratate cu prea multă ușurință.
Butler însăși a pus paie pe foc, afirmând că romanul e o glumă și atât. La urma urmei, cine s-ar mai apuca serios să scrie despre vampiri în 2005? (După 30 de ani cu vampirii lui Anne Rice, 13 ani de la lansarea primului volum din Vampire Diaries a lui L. J. Smith, 4 ani de la primul volum din Southern Vampires a lui Charlaine Harris și în același an cu primul Twillight – asta ca să dau numai câteva exemple.)
Nici mie nu mi-a fost clar, nici după ce am terminat cartea, dacă Butler făcea mișto de noi sau nu. Fledgling începe absolut fantastic: cu trezirea personajului principal, care e și narator, într-o peșteră, fără amintiri și fără să-i fie prea clar cine și mai ales ce este. Descoperim pe parcurs că citim povestea lui Shori, o vampiriță (?) de 53 de ani care, datorită ritmului diferit de dezvoltare al vampirilor, arată ca un copil de 10.
Shori e rezultatul unui experiment de succes desfășurat în comunitatea locală a vampirilor (în roman, o rasă care a coexistat întotdeauna cu cea umană, numită Ina) ale cărui efecte au fost culoarea pielii (Shori are pielea închisă la culoare, ceea ce îi permite să se expună la lumină) și fapul că bioritmul ei e mai apropiat de cel uman (poate dormi noaptea și trăi printre oameni ziua, spre deosebire de toți ceilalți vampiri, care ziua sunt într-un soi de comă din care nu pot fi treziți).
Interesantă e și intriga: Shori descoperă că întreaga ei familie (da, vampirii nu sunt morți, ci sunt ființe care se reproduc și nu pot transforma alți oameni în vampiri la fel cum nici noi nu putem transforma gorilele în oameni) a fost ucisă într-un incendiu misterios. Întreaga carte se învârte în jurul întrebării cine a aruncat chibritul și de ce. Sună simplu, nu?
Ei bine, provocarea pentru cititor vine nu din firul narativ, relativ banal, în special prin rezolvare, ci din descrierea comunității Ina normale și a relației lor cu oamenii. Orice Ina, atunci când mușcă, secretă un soi de venin, care, pe termen lung are efectele unui drog asupra oamenilor, de care ei devin dependenți și fără de care mor. Așa că fiecare Ina adună 5-6 oameni, numiți simbioți, din care se hrănește constant pe tot parcursul vieții. Cu acordul lor, desigur. Ca o turmă de oițe cuminți, simbioții așteaptă vampirul cu nerăbdare (veninul are efecte benefice asupra fizicului și psihicului uman), ba chiar se mută cu toții în aceeași casă, își schimbă complet viețile pentru a trăi numai lângă vampir într-un soi de familie dubioasă, în care toată lumea face sex cu toată lumea și toată lumea face sex cu vampirul.
Încărcătura sexuală a unei mușcături de vampir nu e nicio noutate în literatură și pop culture, ea e, de altfel, chiar moștenirea grea a lui tata Bram, de pe vremea când Dracula vrăjea gagici victoriene cu privirea lui satanică și mustățile transilvănene. Dar când vampirul tău nu e un viking sexy de 1000 de ani, ci arată ca un copil de 10 ani, ți se cam întoarce stomacul pe dos, mai ales că simbioții sunt de toate felurile: barbați tineri, femei tinere, și, la un moment dat, o bătrână. Asta în timp ce personajele din roman pledează în mod constant pentru respectul pe care Ina trebuie să îl poarte simbioților fără de care nu pot trăi, dar pe care îi pot condiționa (altă trăsătură clasică a vampirului) să facă diverse chestii. Și prin chestii înțelegem orice. Context în care pledoria pentru respect este cel puțin redundantă.
Nu știu de ce, dar ceva la Fledgling n-a făcut click în capul meu. Dacă Butler a făcut mișto de noi, gluma nu e chiar reușită – vampirii își au locul lor în cultura pop, pentru că raporturile lor imaginare cu oamenii se alimentează direct din tot felul de fantezii pe care mulți nici nu știu că le au, darămite să le mai și recunoască. Să faci mișto de ei în 2005 e ca și cum ne-am apuca iar să ne luăm de manele în 2013.
Dacă tonul e serios, însă, Fledgling e un eșec. Nu duce nimic la capăt – nu face familia Ina atractivă, nu ne convinge că raporturile dintre oameni și Ina sunt corecte, nici că sunt incorecte, nu aduce nimic nou în reinterpretarea mitului, nici măcar la nivel de organizare a vampirilor (tot în comitete și comiții, familii, bătrâni înțelepți și alte cele, ca-n Evul Mediu, o epocă de care săracele creaturi imaginare se pare că nu pot să scape – deși True Blood a făcut un efort în sensul ăsta, dându-le aifoane, chiar dacă vampirii de acolo o duc și mai prost, în monarhie absolutistă).
Asta ca să nu mai vorbesc de faptul să atunci când jumătate din vampirii tăi au nume românești (pe mama lui Shori o cheamă Petrescu, pe ta-su Matthews, și pe parcurs ne întâlnim cu vampirii Vasile, Radu, Andrei, Iosif, și asta e doar ce-mi aduc acum aminte – trebuie să recunoașteți că vampirul Vasile e mult mai tare și decât vampirul Bill) – deja am intrat pe sfântul tărâm al clișeelor care nu ne sunt dragi. La asta se adaugă o tentativă eșuată de a aduce în discuție ceva chestiuni rasiale (Shori e neagră, restul vampirilor sunt albi), care pur și simplu nu-și are rostul în context.
Problema ce a mai mare e însă alta: faptul că, în ciuda a tot ce v-am povestit, mi-e imposibil să spun că Fledgling e o carte proastă. Pentru că, indiferent despre ce scrie, Octavia Butler scrie bine. Ritmul e alert, dialogurile sunt naturale, iar Shori e un personaj pe care îl simpatizezi ți îl respecți, deși ai senzația că autoarea se străduiește prea mult în direcția asta, ca și cum i-ar fi frică să-și înzestreze personajul cu trăsături negative ca să nu te piardă definitiv.
Nu știu sincer dacă să v-o recomand, și asta nu mi se întâmplă prea des. Mie nu-mi pare rău că am citit-o. Pe undeva, Butler a dus până a extrem niște scenarii imaginate oricum de cultura pop și din punctul ăsta de vedere discuția poate fi interesantă: un exemplu ar fi diferențele uriașe de vârstă și percepție dintre oameni și vampiri, care transformă, tehnic vorbind, orice relație sexuală dintre ei într-un soi de pedofilie (vezi Bella și Edward, vampirul de 100 de ani, Sookie și Bill, care are vreo 160 și ceva de ani sau Eric, care mai avea puțin și-l prindea pe Iisus). Sau relația de dominare, care e destul de twisted, mai ales când capătă, din nou, implicații sexuale.
Dar sincer, cred că mai bine o veți cunoaște pe Butler prin ceva mai serios: seria Parable, de exemplu.
