Bookaholic

Recunosc. Sunt un mare fan True Blood. Și nu, n-o să vă spun acum o poveste despre cum am dat drumul la televizor chiar când era nuștiuce fază din nuștiuce episod și mi s-a părut tare, doamne ferește să mă fi uitat la așa ceva din proprie voință. Nu. M-am uitat pentru că m-am așteptat, ca de la orice serial HBO, exact la ceea ce este atât de potrivit sintetizat in tagline-ul pentru ultimul sezon: vampires for grown-ups.

Și, pentru că am epuizat toate cele patru sezoane și acum trebuie să aștept de la o săptămână la alta următorul episod (ceea ce știu că e exact ideea unui serial, sau cel puțin era la început, dar mi se pare mult mai distractiv să te uiți în calup, la mai multe episoade, atunci când ai timp), m-am gândit să dau o șansă cărților, cu toate prejudecățile pe care le aveam apropo de cărțile cu vampiri (deși sunt un fan declarat al lui Dracula). Mai ales că eram într-un soi de vacanță, cu suficient timp încât să apuc să citesc, dar nu în suficientă liniște încât să citesc ceva mai consistent.

Dacă v-ați uitat vreodată la serial, știți că e piperat cu o mulțime de scene de sex, blood & gore. În general, oamenii tind să dea vina pe HBO pentru chestia asta, pentru că toate serialele lor tind să apuce în direcția asta. Dar să știți că în cazul ăsta n-au dreptate. Charlaine Harris, autoarea seriei Southern Vampires, nu numai că este cea care a creat scenele grafice, le-a descris în detaliu. Ca să știți de la început să romanele au un ușor iz de vampire erotica, și că dacă sunteți alergici la descrieri mai mult sau mai puțin detaliate ale unor scene de sex în cimitir și nu numai, puteți să le puneți jos din start.

Mai departe, depinde de toleranța fiecăruia la cărți complet lipsite de pretenții intelectuale, ușoare, dar cumva suficient de istețe încât să te prindă. Mie, personal, îmi plac, dar sunt o mare consumatoare de producții pop-cult, așa că s-ar putea să nu vorbesc pentru toată lumea.

Primele volume ale seriei sunt destul de apropiate de primele sezoane din serial, doar că anumite personaje nu există, și deci anumite fire narative sunt eliminate. Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, e excelent. Serialul tocmai de asta suferă – prea multe intrigi diferite, care reduc timpul pe ecran al personajelor principale la vreo zece minute pe episod. Cărțile sunt, din punctul ăsta de vedere, mai curate, mai clare și, cel mai important, lipsite de prezența enervantă a personajului Tara.

Mi s-a părut cu adevărat mișto felul în care serialul a reușit să conserve atmosfera din cărți, de sătuc american lipsit de pretenții, cu oameni simpli, cu joburi nu tocmai intelectuale, care se încurcă în tot felul de situații cu vampiri și alte creaturi supranaturale.

Și până nu citești cărțile nu-ți dai seama cât de bine o joacă de fapt Anna Paquin pe Sookie Stackhouse. Sookie e o combinație demențială de naivitate și istețime, cu probleme cât de poate de lumești, în care cred că se regăsesc toate fetele care or să citească povestea, narată de ea: nu știe niciodată cu ce să se îmbrace, mai ales când trebuie să întâlnască o, să spunem, creatură de sex masculin, vampir sau nu. Se gândește de cinci ori dacă e cazul să se radă pe picioare sau nu. Atunci când face sex pentru prima oară, se întreabă dacă n-a greșit ceva. Are simțul umorului și e bătăioasă, şi da, Sookie e o chelneriță, dar e în acelaşi timp o cititoare avidă și o duce capul.

Altfel, personajele sunt așa cum le știți (Alan Ball a făcut o treabă excelentă în a le transpune pe pe micul ecran): Bill e un vampir cu conștiință, de modă veche, cam posesiv, gelos și ușor iritant pe alocuri, Eric e același personaj excelent, vampirul viking, înalt și blond, sarcastic și nu tocmai ortodox, dar cu o sălbiciune pentru ciudățeniile lui Sookie (o slăbiciune mai puțin dulceagă și romantică decât a lui Bill). Până și Pam e la fel de spumoasă.

Din păcate, Laffayete nu e tocmai prezent în primul volum și este eliminat complet în al doilea.

E drept, personajele sunt destul de plate, cu excepţia lui Sookie, dar nu m-a deranjat foarte tare treaba asta. Nu mă aşteptam oricum la cine ştie ce problematizări şi profunzimi, iar acţiunea e destul de rapidă încât să nu simţi că-ţi lipsesc nişte personaje mai rotunde.

Ce mi s-a părut însă cu adevărat delicios și la serial, dar și la cărți, este felul în care ele combină creaturi și evenimente supranaturale cu fapte absolut banale, de zi cu zi: Bill se apucă de afaceri cu imobiliare și cea mai mare problemă pe care o are când se mută în Bon Temps e faptul că nu-și poate renova casa pentru că muncitorilor nu le vină să creadă că e vampir de-adevăratelea, Eric are probleme cu un angajat de la Fangtasia care a fugit cu niște bani, iar la întrunirile lor de afaceri Sookie trebuie să poarte un costum, ca o adevărată profesionistă, după cum e instruită de Bill, la care replica ei e: “A professional what?”

Romanele lui Harris se citesc foarte repede, sunt genul de cărţi perfecte pentru plajă, tren, vacanţă, mă rog, orice moment în care n-ai chef să gândeşti prea mult. Trebuie doar să fii în genul de dispoziţie în care creierul tău nu emite prea multe pretenţii. E drept că s-ar putea să văd lucrurile altfel decât dacă n-aş fi văzut serialul înainte şi n-aş fi fost familiară cu personajele şi contextul, dar chiar şi aşa, vara din Louisiana, picanteriile şi personajele simple, dar isteţe, sunt suficiente, zic eu, pentru o lectură mişto de plajă.

Pe mine m-a ţinut în priză la o sută de metri de scena unui festival, când urla muzica şi bâzâiau beţivii în jurul meu şi zic să îi daţi o şansă. Dacă Sookie şi Bella ar pune ochii pe aceeaşi fustă în mall, aş paria oricând pe Sookie. Deşi dacă am fi în romanele lui Harris s-ar putea ca scena să se termine ori într-o decapitare ori într-un threesome. The cool kind 😉