“(…) every known superstition in the world is gathered into the horseshoe of the Carpathians, as if it were the centre of some sort of imaginative whirlpool; if so my stay may be very interesting.” (Dracula, capitolul 1)
Vampirii, cu mult înainte ca febra dinților proeminenți să înceapă să sucească minți fragede de adolescente, aveau o singură ambiție: să se multe la Londra. Carevasăzică, nici în secolul XIX nu se trăia prea bine pe plaiuri mioritice, de până și Dracula își făcea planuri să-și ia o casă la tanti Elisabeta în curte și să-și tragă o nevastă gingașă și neprihănită, cum numai în Anglia Victoriană puteai găsi.
Sau cel puțin așa ne povestea domnul Stoker în romanul care a reușit să pună Transilvania pe harta Europei, în timp de Muntenia și Moldova au rămas în no man’s land-ul definit generic ca “acolo, lângă ruși”. În viziunea lui, Dracula locuia într-un castel aflat la intersecția dintre Transilvania, Bucovina și Moldova (deci prin Maramureș?) și avea trei gagici, care sunt cât pe ce să-i devoreze avocatul, pe Jonathan Harker, când acesta îi face o vizită, ca să pună la punct tranzacțiile imobiliare ale contelui în Anglia.
Coincidența, sau curiozitatea mea, cine mai știe, a făcut ca Dracula să-mi pice în mână cam când eram de vârsta medie a fan club-ului lui Edward Cullen. Vampirul adolescenței mele nu strălucea, dar avea un lucru pe care Ed sigur nu-l posedă: păr în palme.
Within stood a tall old man, clean shaven save for a long white moustache, and clad in black from head to foot, without a single speck of colour about him anywhere. (…) His face was a strong, a very strong, aquiline, with high bridge of the thin nose and peculiarly arched nostrils, with lofty domed forehead, and hair growing scantily round the temples but profusely elsewhere. His eyebrows were very massive, almost meeting over the nose, and with bushy hair that seemed to curl in its own profusion. The mouth, so far as I could see it under the heavy moustache, was fixed and rather cruel-looking, with peculiarly sharp white teeth.
These protruded over the lips, whose remarkable ruddiness showed astonishing vitality in a man of his years. For the rest, his ears were pale, and at the tops extremely pointed. The chin was broad and strong, and the cheeks firm though thin. The general effect was one of extraordinary pallor.
Hitherto I had noticed the backs of his hands as they lay on his knees in the firelight, and they had seemed rather white and fine. But seeing them now close to me, I could not but notice that they were rather coarse, broad, with squat fingers. Strange to say, there were hairs in the centre of the palm. The nails were long and fine, and cut to a sharp point. As the Count leaned over me and his hands touched me, I could not repress a shudder. It may have been that his breath was rank, but a horrible feeling of nausea came over me, which, do what I would, I could not conceal.
Vampirul lui Bram stoker n-avea nimic sexy. Era bătrân, sinistru și cu un aer general de undead, chiar și în momentele lui bune. Și totuși, există un moment în carte când contele o vizitează pe Mina, o mușcă, dar și o hrănește cu sângele lui, creând o punte între ei, un soi de legătură telepatică, una care, pe de-o parte, o transformă pe Mina într-o sclavă, dar pe de altă parte, va trăda ascunzătoarea contelui în final.
Ei bine, dacă mă întrebați pe mine, tot erotismul vampiresc al ultimului secol își are originea în scena asta, în puterea incredibilă a contelui, care e în stare să se joace cu mințile victimelor sale ca un păpușar, sau, mai degrabă, ca un animal cu inteligență extrem de dezvoltată, dar care funcționează exclusiv pe bază de instincte. Dracula e Nosferatu, drept urmare, o subjugă pe Mina într-o scenă senzuală. Atracția și răul se află într-o relație strânsă pe care numai Anglia Victoriană putea s-o perfecteze:
The moonlight was so bright that through the thick yellow blind the room was light enough to see. On the bed beside the window lay Jonathan Harker, his face flushed and breathing heavily as though in a stupor. Kneeling on the near edge of the bed facing outwards was the white-clad figure of his wife. By her side stood a tall, thin man, clad in black. His face was turned from us, but the instant we saw we all recognized the Count, in every way, even to the scar on his forehead. With his left hand he held both Mrs. Harker’s hands, keeping them away with her arms at full tension. His right hand gripped her by the back of the neck, forcing her face down on his bosom. Her white night-dress was smeared with blood, and a thin stream trickled down the man’s bare chest which was shown by his torn-open dress. The attitude of the two had a terrible resemblance to a child forcing a kitten’s nose into a saucer of milk to compel it to drink. As we burst into the room, the Count turned his face, and the hellish look that I had heard described seemed to leap into it. His eyes flamed red with devilish passion.
S-s spus despre Bram Stoker că nu știa mare lucru despre Țepeș sau despre istoria românilor, și nici măcar geografia n-a prea nimerit-o. Că povestea lui e echivalentul a două silicoane implantate în sânii mici ai României: se potrivesc acolo, poate din anumite puncte de vedere chiar dau bine, dar asta nu înseamnă că e cu adevărat locul lor acolo.
Pe undeva, sunt de acord. Însă nu pot să nu respect Vampirul lui Bram Stoker, care, dincolo de fascinația pe care o exercită asupra celor din jur, rămâne, fundamental, o forță a răului. Nu e doar un membru al unei găști uber cool din care, dintr-o dată, toată lumea își dorește să facă parte – apropo de articolul ăsta, de altfel foarte mișto scris:
Not coincidentally, [vampires, n.n.] have also gone from representing our darkest fears to personifying attributes we envy. Both Twilight and True Blood feature humans eager to be “turned,” an inversion of the classical vampire myth that’s unmistakably a fantasy of Cinderella-style upward mobility. (…)
Lots of viewers must covet life in these covens the same way Godfather fans used to wish they could be the Corleones. Not only do vampires belong to a ritzy community that takes care of its own, but they’ve got traditions. They’re a little blood-soaked, sure, but you know the old saying about omelets. If gangsters-as-metaphors are fading these days, that might be because vampires-as-metaphors have taken their place—not as a projection of go-getting capitalism but wishful privilege.
Acestea fiind zise, pentru că săptămâna asta se împlinește un secol de la moartea lui Bram Stoker, vă invit să recitiți Dracula, pentru că am senzația că, în ciuda popularității subite a confraților lui, lumea tocmai pe el, pe Vampirul Fondator, l-a cam dat uitării. În ciuda monologurilor interminabile ale romanului, a sexismulului victorian și a faptului că, cu excepția lui Van Helsing și a lui Dracula însuși, personajele sunt cam la fel de rotunde ca niște scânduri, există cel puțin un lucru pe care nu i-l veți puta reproșa lui Bram Stoker: că abuzează de clișee.
Adică, abuzează, da, dar nu prea le poți spune clișee când ești primul care le folosește.
