Se ştie că teribilul Lars von Trier a făcut şi face totul pentru a atrage atenţia asupra sa. Mai nou, al său Nymphomaniac, aflat deocamdată în postproducţie, se anunţă a fi cel puţin la fel de provocator ca filmele sale precedente. În 2004, intrigaţi, la rândul lor, de personalitatea lui Lars von Trier, câţiva cinefili redutabili, Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan, au hotărât să-şi expună părerile despre filmele controversatului regizor danez sub forma unor dialoguri, eseuri, într-o plachetă (numită cu ironie în Prefaţă „fast book”) cu un nume simplu, dar edificator: LARS VON TRIER: filmele, femeile, fantomele.
De fapt, unele texte nu sunt inedite, ele au apărut în publicaţii ca Dilema, Libertatea sau Norii. Ceea ce constituie savoarea acestui volumaş sunt interviurile cu LvT şi textul Dogmei 95 semnat de LvT şi Thomas Vinterberg. Încă ceva. Conform Decalogului Dogmei 95, „Regizorul nu trebuie creditat”. Conform acestui principiu, nici textele din carte nu sunt semnate.
Sunt analizate într-o ordine descrescătoare, din unghiuri felurite, diverse, chiar inedite, peliculele apărute până în 2004, începând cu Dogville (2004), continuând cu Dancer in the Dark (2000), Idioterne (1998), Riget (1997), Breaking the Waves (1996) şi terminând cu TriErologia (Europa, Epidemic, Element of Crime) şi Nocturne, filmul de diplomă al lui LvT.
Dar cum rămîne cu cele două din cele trei elemente enumerate în titlul plachetei, şi anume cu femeile şi fantomele? LvT nu pare a cruţa femeia, care devine adesea un martir. Să fie de vină şi în cazul regizorului danez „imbatabilul” complex matern? (Tot ce e posibil, căci el însuşi recunoaşte, cu o notă de reproş, că a fost neglijat de mama sa.)
Nicole Kidman în Dogville Sursa
În Dogville, femeia, Grace, este cea care poate să aducă mântuirea sau damnarea sufletelor, în funcţie de alegerile făcute de cei în mijlocul cărora s-a adăpostit. Va fi aleasă, în cele din urmă, damnarea, căci natura umană este instabilă, iar răul pare a o domina, cel puţin din perspectiva lui LvT, lucru bine punctat în Mic dicţionar „canin”:
„Ca în Hail Mary, full of Grace!; Nicole Kidman joacă poate – fără s-o ştie – versiunea vontrieriană a Mântuitorului; deşteaptă în locuitorii Dogville–ului sentimentele cele mai creştine, pentru ca apoi să cunoască noaptea celor mai crâncene umilinţe. Supremul vicleşug întâlneşte suprema aroganţă: Grace suferă în tăcere să fie abuzată, având (pentru orice eventualitate) o «agendă ascunsă». O dată ce «bunii samariteni» îşi au arama pe faţă, deznodământul este teribil. Parodie a creştinismului?…”
Probabil aceeaşi întrebare ar putea fi formulată şi în cazul Antichrist-ului, film din 2009 care a bulversat prin modul în care pune problema Răului…
Björk în Dancer in the Dark Sursa
În Dancer in the Dark, femeia, prin sacrificiul ei, are, iată, aceeaşi condiţie de martir. Selma, o emigrantă cehoiacă în America, lucrează într-o fabrică pentru a plăti operaţia de ochi a băiatului ei, ea însăşi fiind aproape oarbă. În Breaking the Waves, Bess McNeill crede că îşi poate salva soţul paralizat dacă îi îndeplineşte dorinţa de a se culca cu alţi bărbaţi. Este vorba, din nou, iată, despre sacrificiu. Bess ştie sigur că sacrificiul ei nu va fi în zadar, şi asta pentru că ea conversează într-un stil destul de colocvial cu Dumnezeu.
În ambele pelicule de mai sus, personajul feminin, martira, spre deosebire de Dogville, va plăti cu viaţa împlinirea dorinţelor. Aşadar, LvT nu se rată deloc indulgent cu personajele sale feminine, pe care mai mereu, pentru a le testa, le pune în situaţii limită. În LARS VON TRIER: filmele, femeile, fantomele avem deconspirat şi modelul acestor martire.
De fapt, LvT însuşi îl dezvăluie într-un interviu redat în placheta tocmai numită. Este vorba despre o poveste daneză, Inimă de Aur, în care o fetiţă plecată în pădure cu câteva bucăţele de pâine în buzunar şi alte lucruri, ajunge, la sfârşitul poveştii, după ce trecut prin pădure, dezbrăcată şi fără nici unul dintre lucrurile cu care pornise la drum. La final, însă, ea va rosti resemnată: „Totul are să fie bine”. Aceasta este, după cum spuneam, povestea care l-a inspirat pe LvT în crerea personajelor sale martir.
Next time, prepare to take the good with the evil. (Lars von Trier, Riget) Sursa
Cât despre fantomele din filmele danezului, ele pot fi regăsite cu asupra de măsură într-un „serial de autor”, unul dintre puţinele de acest gen, Riget, serial reluat apoi de americani, cu un scenariu semnat, cum altfel?, de Stephen King. Ar fi vorba, suntem avertizaţi în carte – accent pun pe acest aspect mai ales Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban – despre un fel de confruntare dintre bine şi rău, dintre conştient, reprezentat de medicii în halate albe, şi inconştient, reprezentat de mlaştina pe care s-a construit spitalul şi fantomele care-l bântuie.
Sau, după cum se spune în convorbirea dintre a.l.ş. şi Chirilov, ar fi vorba despre „crăpături în faţada Raţiunii”, în măsura în care Riget este „cea mai populară TV exegeză psihanalitică a romanelor gotice!”. Interesantă este şi comparaţia cu un alt serial TV straniu, Twin Peaks–ul lui David Lynch. Asemenea lui Trier, şi Lynch „şi-a lăsat în libertate demonii şi propriile obsesii pe culoarele unui serial de televiziune”.
În fine, placheta despre LvT propune cititorului cinefil (sau nu) mici texte, de o frumuseţe incontestabilă, nesemnate, respectînd astfel ultima poruncă a Decalogului Dogma 95, şi anume că regizorul nu trebuie creditat. Cât despre textele propuse, ele sunt străbătute pe alocuri de un anume fior poetic, dar predomină stilul colocvial, atât de drag lui Alex. Leo Şerban şi Mihai Chirilov.
Ştefan Bălan, Mihai Chirilov, Alex. Leo Şerban, LARS VON TRIER: filmele, femeile, fantomele, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2004, 108 p.
