Suntem în luna în care, mai mult decât în orice perioadă a anului, suntem bombardaţi cu clişee despre „misterul feminin” şi despre ce înseamnă, în general, imaginea femeii: delicată, fragilă etc. Şi cum astfel de caracterizări nu au făcut, de-a lungul timpului, decât să ţină femeile captive în statutul lor de cetăţean de rangul al doilea, voi evidenţia acum, la începutul lunii dedicate femeii, o serie de portrete de femei care au rămas în umbra artistului, sacrificându-şi propria lor ascensiune şi afirmare. Cred că este un omagiu mult mai frumos adus femeii decât să vorbeşti în cuvinte mari şi, de fapt, lipsite conţinut, despre cât de misterioasă şi de neînţeles este Femeia.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de femei care au rămas în umbra soţului-scriitor este Zelda Fitzgerald, soţia lui F. Scott-Fitzerald, care a cochetat şi ea cu literatura, publicând, în 1932, romanul Save Me the Waltz, în care se regăsesc elemente autobiografice din tumultuosul mariaj cu Scott. Zelda nu a încetat niciodată să încerce să-şi găsească o formă proprie de exprimare artistică, cochetând cu baletul, pictura şi literatura, în acelaşi timp încercând să supravieţuiască unei căsnicii apăsătoare, şi în care starul a rămas permanent Francis. După cum ştiţi, finalul nu este prea fericit, Zelda murind într-un ospiciu, în urma unui incendiu provocat chiar de ea. Tratamentele de tip psihologic la acea vreme erau extrem de nepotrivite pentru femei, leacul fiind întotdeauna încercarea de a le convinge să se mulţumească cu marea lor misiune domestică (în acest sens, puteţi citi un foarte interesant articol pe History and Women). Totuşi, imaginea ei postumă este una destul norocoasă, vorbindu-se adesea despre ea în discursul feminist şi scriindu-se o serie de cărţi despre ea (precum Z. A Novel of Zelda Fitzgerald de Therese Anne Fowler).
Nadejda Mandelstam, soţia lui Osip Mandelstam, a fost şi ea scriitoare, publicând Hope Against Hope (1970) şi Hope Abandoned (1974), două cărţi în care vorbeşte despre ororile îndurate în perioada Gulagului şi despre dificultăţile de adaptare după. Nadejda provinea dintr-o familie emancipată, mama ei fiind din prima generaţie de femei care au urmat studii de medicină din Uniunea Sovietică. Şi totuşi, condiţia secundară faţă de soţul ei a fost destul de clară, iar atunci când fratele ei a comentat că, alături de el, ea pare că nici nu mai există, ea a replicat că aşa le place lor (mai multe puteţi citi în articolul lui Joy Neumeyer, de pe The Moscow News).
Exact pe acest subiect, vă recomand cartea Alexandrei Popoff, The Wives: The Women Behind Russia’s Literary Giants, în care sunt scoase la lumină şase portrete de femei care au rămas în umbra scriitorului: alături de Nadejda Mandelstam, le veţi descoperi pe Sofia Tolstaia, Véra Nabokova, Elena Bulgakova, Anna Dostovievskaia şi Natalia Soljeniţîna.
Anna Dostovievskaia a fost totul pentru soţul ei: asistentă medicală, soţie, prietenă, sfătuitoare şi, nu în ultimul rând, cea care l-a ajutat la transcrierea manuscriselor. Mai puţin cunoscută este însă în calitate de scriitoare, publicând o carte de Amintiri, care însă este consultată tot pentru a se afla detalii despre soţul ei.
Şi Sofia Tolstaia a jucat mai multe roluri în viaţa soţului ei: se ocupa de gospodărie, a născut doisprezece copii şi îl ajuta, la fel ca Anna pe Dostoievski, să-şi transcrie manuscrisele. Şi, la fel ca Anna, a lăsat în urma ei o carte de memorii, pe care o puteţi citi la Editura All, Viaţa mea. Fragmente de jurnal.
Mai voluntară, dar la fel de dedicată a fost Natalia Soljeniţîna, care a făcut aproape o muncă de PR pentru promovarea operei soţului său, scriind şi o monografie (pe care o puteţi citi de la Editura Mydo Center, Iaşi, 1995) şi care a lucrat la publicarea unui jurnal al scriitorului, la un an după moartea acestuia.
Dacă nu era Véra Nabokova, probabil că nu ar mai fi ajuns la noi nici Lolita şi nici alte scrieri, întrucât Vladimir Nabokov era extrem de intempestiv şi obişnuia să-şi arunce în flăcări manuscrisele, atunci când i se părea că nu au nici o valoare. Véra Nabokova era o femeie voluntară, curajoasă, ea era cea care purta pistol pentru a-şi apăra soţul în numeroasele lor călătorii. Asista la orele ţinute de soţul ei la Cornell şi chiar îi ţinea locul când acesta nu putea veni. S-a ocupat de toate chestiunile ce ţineau de publicare, îi transcria manuscrisele, îl ajuta să-şi ajusteze stilistic proza, iar la vârsta de 80 de ani, a tradus în rusă romanul Pale Fire. „Where is Véra Nabokov in literature? Everywhere and nowhere”, apreciază Stacy Schiff, care semnează un foarte interesant articol despre Véra Nabokova, în The New Yorker: „The Genius and Mrs. Genius”.
James Joyce a avut şi el o muză, pe Nora Barnacle, soţia lui şi modelul pentru Molly Bloom. Relaţia dintre ei nu a fost cea de tipul oferit de Véra şi Vladimir Nabokov, în care Véra afişa o admiraţie supremă faţă de activitatea soţului: Nora îi reproşa multe şi chiar se plângea uneori de stilul său literar, dar probabil că tocmai acest gen de relaţie tumultuoasă l-a inspirat pe Joyce în scrierea romanului Ulise (de altfel, ziua în care se petrece acţiunea este chiar ziua în care şi-au început relaţia, 16 iunie 1904).
De la Nora ajung la o altă figură feminină, care s-a aflat în sfera a trei personaje celebre: Joyce, Beckett şi Jung. Este vorba chiar despre fiica Norei şi a lui James Joyce, Lucia, care a fost şi iubita lui Samuel Beckett. Dansatoare de mare talent (a lucrat la şcoala Isadorei Duncan), a sfârşit însă într-un ospiciu, fiind diagnosticată cu schizofrenie şi tratată chiar de Jung. Despărţirea de Beckett a fost o lovitură puternică, ce a împins-o şi mai mult să piardă contactul cu realitatea, Beckett spunându-i chiar că, de fapt, el pe tatăl ei îl apreciase, nu pe ea.
Elena Sergeevna a fost modelul pentru Margareta lui Bulgakov, iar întâlnirea dintre cei doi a fost un exemplu tipic de dragoste la prima vedere. Deşi era măritată cu un locotenent când s-au cunoscut, Elena a decis să divorţeze spunând că abia când l-a cunoscut pe Bulgakov, viaţa ei a căpătat sens (s-a măritat chiar a doua zi după ce s-a pronunţat divorţul!). Şi într-adevăr, întreaga ei existenţă a fost centrată doar pe cea a soţului, transcriind ceea ce îi dicta el şi apoi, după moartea lui, luptându-se să apară, în Uniunea Sovietică, lucrări precum Maestrul şi Margareta sau Roman teatral şi alte piese de teatru (aici, puteţi citi un articol pe această temă).
