Nu se întâmplă foarte des ca fiul să calce cu uşurinţă pe urmele tatălui, în ceea ce priveşte talentele literare. Cu atât mai mult cu cât urmele respective aparţin unui uriaş al genului horror, Stephen King.
Poate trebuia să las detaliul ăsta la final, poate nu trebuia să vi-l spun deloc, ca să nu vă construiţi aşteptări prea mari.
Adevarul e că deşi îl citesc pe Joe Hill de vreo 4 ani, am aflat despre asta azi dimineaţă, când m-am apucat să citesc un pic de biografie înainte să scriu rândurile astea, şi trebuie să recunosc că deşi asocierea paternă e un detaliu care va interesa şi incita pe mulţi, nu e cazul să vă bateţi capul prea mult cu amănuntul ăsta, ci cu faptul că Joe Hill (Joseph Hillstrom King) scrie bine horror. Sau deocamdată mild horror.
Prima oară am deschis 20th Century Ghosts (o serie de nuvele despre care o să vă povestesc săptămânile următoare) şi mi-au plăcut ca nişte jucării vechi pe care le găseşti într-o cutie din pod, pline de mâinile unor fantome de copii, mirosind a mister, dar neaşteptat de familiare, totuşi.
Pentru Fantomele secolului 20 Joe Hill a primit câteva premii, apoi în 2007 a urmat primul roman, Heart-Shaped Box (tradus la noi Cutia cu fantome), premiat şi el corespunzător şi bine elogiat de criticii literari, apoi al doilea, Horns, în 2010, care nici nu s-a epuizat bine din librării şi s-a văzut scenariu de film (TBA – şi filmul, şi cronica de carte).
Acum Hill lucrează la al treilea roman, care va fi publicat în 2013, NOS4A2, al cărui titlu este o plăcuţă de înmatriculare, dar una cu mesaj ascuns (Nos-fer-a-tu).
Şi după ce am tot ocolit subiectul, trebuie să revin şi la Heart-Shaped Box, despre care nu prea vreau să vă povestesc nimic pentru că o să vă stric plăcerea de a o citi. (Şi totuşi…)
Încă de la titlu (numele unei piese de la Nirvana), pe care traducerea neglijentă* l-a golit de acest amănunt, cartea lui Joe Hill este un horror rock story.
Personajul principal este un rock star (mai death metal, aşa), sărit de 50 de ani, pe numele lui de scenă Judas Coyne, care are doi câini negri pe care îi cheamă AC/DC-istic Angus şi Bon (Bonnie) şi care îşi schimbă încă gagicile de 20 de ani ca pe şosete.
Pe langă multele aluzii la diverse piese şi trupe rock (care revin de-a lungul romanului), numele este un joc transparent de cuvinte pentru Judas’ coin, moneda lui Iuda, nume pe care autorul îl explică prin relaţia faţă de tatăl violent şi grobian care bătea la micul Justin şi la mama lui ca la covoare:
“When Jude – only he was Justin then – tried to walk inside the house, his father said, “I’m not mad at you, boy, this ain’t your fault,” and caught him in one arm and hugged him to his leg. He bent for a kiss and said he loved him, and Justin automatically said he loved him back, a memory he still flinched from, a morally repugnant act, an act so shameful he could not bear to be the person who had done it, so he had eventually needed to become someone else. Was that the worst thing he’d ever done, planted that Judas kiss on his father’s cheek while his mother bled, taken the worthless coin of his father’s affection?”
Un pic scăpătat din postura de rock star, Jude, care colecţionează obiecte neobişnuite (declaraţia unei vrăjitoare, veche de 300 de ani, craniul trepanat al unui ţăran, vechi de 400, tabla de şah a lui Aleister Crowley, un film snuff), ajunge în posesia unei fantome, pe care o cumpără de bună voie de pe internet, şi care ajunge la el sub forma unui costum (ca cele pe care le purta Johnny Cash), frumos împachetat şi aşezat într-o cutie neagră. În formă de inimă.
Costumul prinde viaţă, începe să-i bântuie pe Jude şi pe tânăra gotheriţă (Marybeth aka Georgia) din patul lui şi tustrei încep o cursă după fantome (altele) prin sudul extrem al Statelor Unite, locul ideal unde să găseşti case coloniale care scârţâie sinistru, bunici vesele cu schelete în dulap şi stafii în curtea din faţă, femei nebune care îşi hipnotizează familia şi o acceptare generală şi senină a paranormalului.
Deşi de obicei nu prea îmi plac clişeele, (iar cartea asta e plină de ele), cred că e de vină stilul naratoric al autorului nu numai pentru faptul că n-am lăsat-o din mână, ci şi pentru că mi-a plăcut teribil. Ca şi taică-su (şi promit că e ultima comparaţie cu Mr. King Sr.), juniorul are fler pentru dramă, pentru suspans, pentru relatarea cinematografică – dacă s-ar hotărî careva să facă acum un film după Heart-Shaped Box (şi zău că ar ieşi un thriller bunuţ), ar avea scenariul gata, mură în gură, direct în carte.
Probabil în asta constă atracţia pe care o exercită cărţile lui Hill pentru mine – nu mă lasă să hălăduiesc cu imaginaţia pe câmpii, ci înhaţă hăţurile şi conduce dansul macabru de la început până la sfârşit.
Un 7,5 (din 10) de la mine, nu atât pentru poveste, deşi ajung să îţi fie simpatice în cele din urmă cele două personaje-clişeu, ci pentru arta punerii în scenă şi pentru felul metaforic în care la final autorul scapă de fantoma propriului său tată – o chestiune discutabilă şi poate o ipoteză prea îndrăzneaţă (şi cât se poate de plină de spoilere, aşa că o să tac acum, recomandându-vă să îl aveţi în vedere pentru vara asta pe Joe Hill, un autor promiţător de horror à l’américaine).
*Cartea a apărut la editura Tritonic (dar nu am citit-o de acolo, aşa că nu îmi pot da cu părerea despre traducere), 296 de pagini, 36 de lei.
