Bookaholic

Acum o săptămână și puțin intram în sala de cinema cu nerăbdare și curiozitate. Așteptasem tare mult noua ecranizare a romanului lui F. Scott Fitzgerald, The Great Gatsby/ Marele Gatsby.

Mi-a plăcut mult stilul lui Fitzgerald și personajele sale obsesive, imperfecte, nefericite – pentru că, de fapt, personajele autorului american nu sunt incluse 100% într-unul dintre polii bun- rău, sunt nuanțate încontinuu și nu poți găsi un ”vinovat” absolut al dramelor ce se petrec în faimoșii ani ’20. Unde mai pui tușa de maestru: orașul, muzica, petrecerile, atmosfera, timpul și multe alte noțiuni sau obiecte care, cumva, devin personaje principale (cele care angrenează acțiunea) în romanul de față.

Nu veți citi o cronică de film obiectivă și rece, n-am ochelari de critic de film; dimpotrivă, aveți în față o recenzie implicată și subiectivă. Sunt convinsă că există bookaholici care au genul acesta de experiență cu o carte sau o adaptare cinematografică a unei cărți, așa că nu mă îngrijorez că nu o veți înțelege pe a mea :).

Vizionarea filmului lui Baz Luhrmann mi-a atins toate așteptările și, dacă nu ați făcut-o deja, vă îndemn să mergeți să-l vedeți. Chiar dacă nu veți fi de aceeași părere cu mine, este irelevant: este musai să știți despre ce este vorba acolo atunci când vă exprimați părerea (întocmai ca atunci când vorbești despre o carte – nu poți face asta dacă nu ai citit-o).

De ce mi-a plăcut la nebunie The Great Gatsby?

Pentru că știam că merg la o adaptare în regia lui Baz Luhrmann și, prin urmare, că va fi un film de autor. Cine a văzut Romeo + Juliet (1996), Moulin Rouge! (2001) sau Australia (2008) știe despre ce vorbesc. Era previzibil ca regizorul să-și pună amprenta pe ecranizare, să scoată la lumină spectacolul, măreția și excesul anilor ’20, dar și pasiunea sa pentru literatură; lui îi place oricum să facă filme cu succes comercial.

Pentru că, deși 3D-ul nu mă prea impresionează, trebuie să recunosc că, în acest caz, a ajutat foarte mult – în mod special pe partea de imagine (care mi s-a părut spectaculoasă, nu degeaba au fost investite mai bine de 100 de milioane de dolari).

Pentru că am descoperit un Leonardo DiCaprio maturizat, fermecător, care s-a apucat serios de actorie 🙂 – glumesc, a mai făcut roluri bune, dar nu am văzut până acum în el atâta forță și inspirație în interpretarea unui personaj. Acesta este un Gatsby mai ambițios și mai violent decât Robert Redford.

De asemenea, nici Tobey Maguire n-a fost mai prejos (deși în unele scene a fost extrem de plat, în altele și-a jucat ok rolul de observator necesar personajului Nick Carraway, un privitor la viața ca circ) sau Joel Edgerton (în pielea lui Tom Buchanan, a fost cumva fix genul de om pe care mă așteptam să-l văd, o întâlnire ce mi se întâmplă rar) sau Carey Mulligan – una dintre cele mai faine scene din film o are în prim plan pe aceasta, în rolul lui Daisy Buchanan: într-o atmosferă suprarealistă, Nick Carraway intră în camera în care se afla verișoara lui și vede mai întâi o mână, apoi un picior, un râs feminin, un corp lenevind în spatele unei canapele, într-un decor plin de perdele albe.

Nu știu dacă modul în care v-am descris eu secvența este vizual, însă, atunci când mergeți la cinema, să fiți atenți la pasajul acesta, e fermecător – iar dacă ați văzut deja filmul, nu-i așa că vă amintiți perfect scena? Bine, în ansamblul ecranizării, sunt rare astfel de secvențe cu Daisy (poate cea în care merge pentru prima dată la conacul lui Gatsby să o egaleze pe cea amintită).

Pe de altă parte, regizorul australian este cunoscut și pentru măiestria de a îmbina coloana sonoră cu acțiunea filmelor sale. Deși am citit destule recenzii în care autorii acestora se plâng de coloana sonoră a lui ”The Great Gatsby”, motivând că nu are nicio legătură cu felia de epocă reprezentată aici, eu sunt fix de cealaltă parte a baricadei.

Mi s-a părut faină coloana sonoră (e adevărat că una dintre plăcerile mele vinovate de acum ceva ani era Jay-Z, o preferință destul de bizară pentru o iubitoare de rock și folk). Cred că aceasta s-a potrivit ca o mănușă, că a funcționat și, mai mult decât atât, că i-a dat filmului actualitate (totuși nu suntem atât de departe de infama perioadă a anilor ’20) – nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Luhrmann ar fi optat pentru muzica din acei ani (deși îmi place jazz-ul, de exemplu, nu cred că publicul ar fi apreciat întoarcerea în timp). Avem diversitate: de la Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) la Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West.

http://youtu.be/O9xKZPd4w3A

Totuși, regizorul s-a simțit dator, pe ici pe colo, să-și subestimeze spectatorii și să accentueze, prin intermediul pasajelor muzicale sălbatice, adevărata ocupație a misteriosului Jay Gatsby.

Nu pot să trec peste un detaliu extrem de important: modalitatea în care a fost spusă povestea lui Jay Gatsby. Am citit romanul lui Fitzgerald acum vreo 6-7 ani, prin urmare nu-mi cereți să mai țin minte toate amănuntele din el. În linii mari însă, din ceea ce mi-am amintit, Luhrmann nu s-a depărtat de versiunea scriitorului american. Acesta a păstrat nuanțe din text, neînflorind și nefăcând povestea și mai comercială. Nu știu cum este pentru voi, cititorii care ați lecturat de curând Marele Gatsby, dar pentru mine ecranizarea a fost punctuală și a urmat firul narativ, fiind astfel completă.

Da, sunt multe bling bling-uri, multe imagini deformate (valuri de alcool, inconștiență maximă) sau secvențe ce te fac să crezi că tu, spectatorul, ești cam retardat (aici invoc scena în care Nick Carraway, narator, scrie în jurnal și nouă ni se arată literele pe ecran; mulțumim, nu era nevoie, puteam asculta personajul vorbind), chiar și câteva elemente de kitsch (cum ar fi imensul palat al lui Gatsby). Eu le-am ignorat, căci m-a interesat rezultatul final.

În plus, m-au vrăjit imaginile superbe, plastice, un delir vizual greu de găsit (de exemplu Long Island-ul făcut pe calculator, căci era, în mod paradoxal mai ieftin), petrecerile zgomotoase și focurile de artificii grandioase, oamenii (inedit a fost modul în care Gatsby intră în scenă – pe melodia ”Rapsodia Albastră”, în timpul focurilor de artificii), costumele fabuloase, mi-au plăcut tensiunile create, sentimentele transmise, America decadentă, prinsă într-un moment de dezgolire în ”anii ei nebuni”.

Ca minusuri, amintesc de procedeul totuși greoi și pe alocuri plictisitor de a păstra vocea din off a naratorului Nick Carraway, pe tot parcursul filmului. Sau de mișcările nevrotice ale camerei de filmat care, inițial, te bucură; însă, după o oră, abia pe la jumătatea filmului, încep să te obosească. Sau expresia obsedantă (ca și în carte, de altfel) de a repeta ”old sport” – știu că este un tic verbal de-ale lui Gatsby care exprimă, la nivelul limbajului, tipul de om parvenit, dar chiar trebuia să-l păstrăm cu atâta fervoare?

Câteva gafe amuzante, scoase la lumină de cei care au căutau nod în papură filmului, puteți citi aici. Printre ele, vă spun doar de mașina lui Gatsby care se pare că este un model J Duesenberg, apărut în 1929 – iar acțiunea poveștii este plasată în 1922.

Mai rămân multe de spus despre această ecranizare – care vine după alte adaptări: din 1926, din 1949, din 1958, din 2000 (regia Robert Markowitz, cu Mia Sorvino şi Toby Stephens), dar și faimoasa ecranizare a regizorului Jack Clayton, bazată pe un scenariu de Francis Ford Coppola, cu Robert Redford şi Mia Farrow. Vă las însă să descoperiți voi filmul și să vă formați propria opinie.

Oricâte cronici negative am citit în presa internațională, nu mă poate convinge nimeni că un film atât de atent realizat, cu o așa grijă pentru personaje, imagini și sunete, este unul prost sau slab. Iar dacă luăm în calcul și promovarea excesivă, nu cred că nu sunteți curioși să vedeți ce-a ieșit.

Sursă imagini: thegreatgatsby.warnerbros.com