Ridic o sprânceană supărată de fiecare dacă când aud pe cineva spunând senin că nu-i place poezia. De cele mai multe ori, poezia asta care nu-i place lui se rezumă la cea învățată la școală cu noduri în gât, probabil de la profesori de română cărora nici lor nu le plăcea poezia.
Când mă gândesc acum la poezie, aud vocea Simonei Popescu citindu-ne la cenaclul de la Litere sau la curs din Mallarme, Naum sau spunându-ne de “Studenta Alina” (Andrei Bodiu). O aud tot pe Simona apropiindu-ne din nou de Eminescu prin poeziile lui mai puțin cunoscute, ciudate, ludice sau erotice. Îl aud și pe Cărtărescu citindu-ne din avantgardiști sau optzeciști cu pasiunea omului care respiră poezie.
Zice Simona Popescu în “Lucrări în Verde. Pledoaria mea pentru poezie” (una dintre cele mai frumoase și poetice și vii cărți despre poezie pe care le puteți citi), o carte scrisă pentru studenții ei care nu citeau poezie:
Doamne, dacă-aș putea să le scot din cap mortăciunea pe care ei o numesc poezie, amintirile alea jilave și triste, apretul pretabil la comentarii școlare, prostia ritmată care dospește în ei făcându-le greață și pe care au fost învățați s-o respekte (e ca și cum ți-ai respecta tenia din burtă!), licoarea de doi bani care nu le spune nimic și care îi amețește-stupizește, gravitatea aia funebră, morcovită, gravitatea autohtonă, de țară rurală, pre-modernă, artizanatul tropilor de trei ori dat cu lac, horboțelele, brizbrizul de simboluri împrumutate din dicționarele de Resort, Ciucurii Duioșiei, Ghiulurile groase ale prostiei metaforice, Ghiulurile cu cap de mort! (…) Cum să le scot din cap poezia-conservă?
Îmi amintesc cu câtă uimire l-am descoperit pe Mircea Ivănescu, neînțelegând de ce nu se vorbește peste tot de el. La fel și cu Naum pe care și acum, când îi citesc pohemele, am mereu impresia că nu înțeleg de fapt nimic, că nu trebuie să înțeleg nimic și că mă trimite într-o lume paralelă. Poeziile lui Iaru le citeam într-o perioadă on heavy rotation, la fel ca melodiile care te obsedează și le pui pe repeat iar și iar. Poezia poate deveni obsesivă, da.
Iar după ce-am început să citesc poezie actuală, pe care o simțeam atât de aproape de viața mea, vie și prezentă (citiți-l doar pe Gherguț cu “job-urile” lui!), am reușit să mă întorc cu alți ochi la poeții de manual. L-am redescoperit pe Arghezi, m-am îndepărat de Blaga care nu-mi mai spunea nimic, l-am recitit pe Bacovia fără să mi se mai pară emo, iar cu Nichita am dezvoltat o relație controversată.
În viața noastră, poezia are în general momentele ei. Când ne îndrăgostim sau când suntem deprimați, când trecem prin transformări majore sau prin momente care ne schimbă viața, ne întoarcem la poezie. Atunci când emoțiile depășesc cotidianul și înțelegerea lucrurilor devine relativă, poezia e cea care “explică” fără a clarifica, din fericire, nimic.
Citești când te lovește brusc în stomac, ca o gheară cu degete lungi și ascuțite, frica de moarte, când te trezești noaptea din somn c-o stare inexplicabilă de panică și iei din bibliotecă o carte de poezie. Poate e Mariana Marin, poate e Ioan Es Pop sau poate e o carte de Nora Iuga. Sau ai nimerit-o iar pe Sylvia Plath.
Sau când mergi pe stradă și brusc ai impresia că lucrurile se întâmplă paralel cu tine, când două versuri de Brumaru îți spun mai multe despre atracție decât ți-ai putea explica tu, când o imagine văzută îți rămâne agățată într-un colț de minte sau când cea mai banală melancolie te pocnește când privești cum plouă afară. Sau când îți amintești să te întrebi tu pe tine ce mai faci, cum e viața, ce e sub și ce reușește să vadă privirea interioară.
Nu pot citi mereu poezie. Aș vrea dar, din păcate, sunt un cititor ocazional de poezie. Poezia cere (cel puțin mie) o stare un pic alterată, o anumită deschidere și anumite momente. Proză pot citi cam oriunde, de la avioane până la piețe aglomerate. Pentru poezie am nevoie de o anumită interiorizare, să fiu cu un picior într-o altă realitate, să vibrez pe anumite unde. De aia poate mi-e și foarte greu să scriu despre poezie.
Salvează poezia lumea? Eu cred că da. Și nu e vorba numai de lumea aia concretă, de cotidianul de zi cu zi care ne soarbe și ne grăbește, ci ne salvează lumile interioare de la amorțire.
Cât despre cei care spuneți că nu vă place poezia, spuneți sincer: n-ați scris poezii când v-ați îndrăgostit ultima oară? 🙂
(P) Articol scris la invitația Julius Meinl – Inspiring poets since 1862, un brand care de 150 de ani susține poezia, creativitatea și care s-a născut în cafenelele literare ale Vienei secolului 19. Ați văzut ce lucruri minunate au făcut cu metroul poeziei acum puțin timp, în curând vor urma și alte evenimente cel puțin la fel de frumoase prin care Julius Meinl vrea să aducă poezia mai aproape de noi.
