Bookaholic

Sau o recunoaștere umilă a propriei ignoranțe, de care nu scapi toată viața oricât de mult ai citi, dar pe care dacă o conștientizei, măcar poți s-o mai lovești în cap din când în când. Pentru că nu mi-a zis nimeni ce să citesc (din fericire), și oricum, dacă mi-ar fi zis, mi-era tot aia, că n-aș fi ascultat. Ba nu, cred că mama îmi bătea la un moment dat niște apropouri cum c-ar fi cazul mai las cărțile cu extratereștri și să citesc niște Jules Verne, dar m-am făcut că n-aud. Când ai zece ani și visezi să devii astronaut, știi deja că proiectilul lui Jules Verne n-o să te ducă pe lună.

Problema cu cărțile citite prea devreme e că se pierd. Nu știu care-s obiceiurile voastre, dar mie nu-mi place să recitesc cărți (spre deosebire de alți bookaholici). N-am timpul și nici răbdarea să le duc până la capăt, pentru că știu cum se termină, iar de filosofie m-am apucat abia prin liceu. Adică, na, pot să recitesc liniștită Dincolo de bine și de rău a lui Nietzsche, chiar dacă știu că la sfârșit se căsătoresc, vorba bancului.

Cu toate astea, una din cărțile de care mi-e cel mai ciudă că am citit-o fără să gândesc nu e vreun sci fi, ci e Conacul lui William Faulkner. Am primit-o cadou cand am împlinit 11 ani de la o colegă a cărei mămică o extrăsese probabil din bibliotecă tot fără s-o fi citit, că știți cum e, când ai prea multe cărți se îndoaie rafturile, și e păcat de biblioteca aia pe care o ții în sufragerie ca să ai unde pune televizorul. Și nu știam nimic de Faulkner, nici de trilogia lui, din care  îmi picase în mână ultima parte – de unde să știu, când Internetul pentru mine s-a inventat pe la vreo 12 ani și doar în laboratorul de informatică – așa că am citit-o. Vă mărturisesc că nu mai țin minte nimic din ea, nu mai știu nici dacă mi-a plăcut sau nu. Ceva mă împiedică s-o recitesc, poate sentimentul că am nevoie de ceva nou, că, am înțeles, n-am înțeles, entuziasmul meu față de Faulkner s-a irosit pe creierul subdezvoltat de preadolescentă.

Tot prematur mi-a picat în mână și Dune. Eram ceva mai mare, dar filosofia lui Herbert mă depășea, mă plictisea și n-am înțeles prea bine ce e cu tot hype-ul din jurul seriei. Nici azi nu pot să pun Dune pe același raft cu cu cărțile mele preferate, iar dacă vorbim doar de science fiction, pe Primii O Sută ai lui Kim Stanley Robinson sau pe pequeninos ai lui Orson Scott Card mi-i amintesc cu mult mai multă plăcere decât pe fermenii lui Herbert.

În aceeași categorie intră, din păcate și van Vogt, pe care l-am citit mult într-o perioadă, nejustificat de mult având în vedere că nu pricepeam nimic, nici din Lumea non-A (de unde naiba să știu la 13 ani ce e aia logică non-aristoteliană?), nici din Silkie, nici din Odiseea navei Space Beagle. Cred însă că tocmai asta m-a atras la ele: felul în care se desfășurau în fața mea zeci de pagini al căror sens puteam să mi-l imaginez doar vag. Și nu râdeți, dar problema asta o am și azi, când îl citesc pe Greg Egan. Vă povesteam de Carantina și Scara lui Schild – norocul meu a fost că, în tot elanul meu sci fi din școala generală n-am reușit să dau decât peste povestirile lui din Axiomatic.

Curios este cum tocmai un autor criptic ca van Vogt, a fost tocmai cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de science fiction. Nu Asimov, nu Heinlein, nu Ray Bradbury am citit prima oară – ci Star Cluster-ul lui van Vogt. Întotdeauna mi-a plăcut munca de a desluși ceea ce nu înțelegeam, iar SF-ul n-a făcut excepție. Iar dacă tot suntem aici, putem să-i punem liniștiți pe listă și pe Carl Sagan (cu Creierul lui Broca, pe care am citit-o pentru că avea o secțiune mare la început cu o amplă descriere a tuturor planetelor și sateliților din sistemul solar) sau pe Stanislaw Lem (cu Întoarcerea din stele. Golem XIV și încă vreo câteva cărți pe care nici nu-mi amintesc cum le chema).

Până târziu (și, ocazional, și acum, dintr-un soi de inerție pe care o obții după anii de liceu unde ți se bagau pe gât Moromeții și Baltagul) am fentat literatura română cât am putut. Cu o excepție: Mircea Eliade. Aveam cinci volume de povestiri fantastice pe care le-am citit pe nerăsuflate, mai ales pe primul, cel cu domnișoara Christina, iar când le-am terminat am sărit la Noaptea de Sânziene, pentru că era următoarea la rând pe raft. Am irosit-o, evident, ca pe toate celelalte, și sunt convinsă că i-am scăpat toate dedesubturile. N-am înțeles nici finalul, nici de ce era atât de complicată relația dintre personajele principale.

Am păstrat pentru final singura din cărțile astea pe care plănuiesc să o recitesc: Vin ploile, a lui Louis Blomfield (așa cum scrie pe copertă – de care vă sfătuiesc să nu vă lăsați păcăliți, știu că arată a copertă de roman de dragoste pentru delectat gospodinele în anii ’90 – sau Bromfield, așa cum scrie mai peste tot pe internet). Vreo 600 de pagini de Indie colonială scrise de un om care a câștigat premiul Pulitzer (ce-i drept, cu vreo 10 ani înainte să scrie Vin ploile), o carte pe care, deși am citit-o pe la vreo 14 ani, deci eram ceva mai mare, am pierdut-o pe drum, am abandonat-o și n-am terminat-o. Deși mi-a plăcut, s-a prins între două volume din Fundația lui Asimov, și n-a mai dispărut de acolo. Câteodată, maturitatea nu-ți aduce mai mult creier, ci și mai multă răbdare.

Voi ce cărți ați citit prea devreme?