Bookaholic

Acum cateva saptamani, cand am vazut la cinema Source Code, am iesit din sala cu senzatia ca doar ce-am vazut o ecranizare dupa o nuvela de Greg Egan. Ok, cu ceva mai mult romantism si emotii hollywoodiene, dar fundamentul povestii imi suna extrem de familiar, chiar daca citisem Axiomatic cu mult timp in urma.

Pana la urma nu era asa, dar intuitia mea, ca Egan ar scrie sigur ceva similar, a fost buna. Zilele astea mi-a picat in mana Carantina, care are un subiect foarte apropiat de cel din Source Code, desi tratat cumva din alta perspectiva. Nu intru mult in detalii, pentru ca povestea pleaca de la o premisa complet diferita, iar intreg procesul prin care Egan te plimba numai ca sa te aduca la niste concluzii mindfucking e prea interesant ca sa vi-l stric cu spoilere.

O sa spun doar atat: o sfera intunecata, de provenienta si componenta necunoscute, inchide intreg Sistemul Solar intr-o capsula care il izoleaza de restul Universului. Pe Pamant, efectele acestui fenomen sunt mimime – practic, viata isi urmeaza cursul ca si mai inainte, pentru ca disparitia stelelor nu afecteaza cu nimic, fizic, planeta. Insa oamenii resimt acut aceasta izolare in plan psihologic.

Pe fundalul acestor evenimente, Nick, un soi de detectiv particular, este insarcinat cu gasiea unei femei cu functii cerebrale reduse care dispare misterios dintr-un sanatoriu.

Da, toate astea se leaga si capata, in cele din urma, un sens, desi va fi cu totul altul decat orice v-ar putea trece vreodata prin cap. Egan este in topul meu personal de autori pe care i-as ecraniza, pentru firele narative care pornesc din A, B si C si ajung la Speedy Gonzales care da ocol palariei de 3,14 ori, si pentru ca personajele lui nu-s foarte complicate, pot fi aruncate usor in bratele unor actorasi frumosi si fara prea multe pretentii.

De altfel, daca ar fi sa-i reprosez cate ceva lui Egan, ar fi doua chestii. Unu, ca proza lui, cunoscuta pentru cat de mult de intemeiaza pe stiinta reala (cu cat mai teoretica si mai exotica, cu atat mai bine), e actionata de niste personaje la fel de profunde ca niste capace de bere. Mai mult, iti dau intotdeauna senzatia ca-s lipsite complet de emotii, sau ca au un soi de placere sociopata in a si le analiza, ca si cum s-ar privi mereu din exterior (verbele la prezent contribuie la senzatia asta, de emotii privite din afara, mai ales ca naratiunea e la persoana intai). De altfel, teoria lui Egan, asa cum e ea expusa in roman, e ca emotiile sunt doar rezultatele unor procese chimice din corp:

Undeva, in adancul constiintei mele, probabil ca am acceptat de multa vreme faptul ca emotiile, dorintele, valorile mele sunt lucrurile cele mai anatomice. La nivelul acela nu exista paradoxuri sau contradictii (…). Materia din creierul meu a fost rearanjata; asta explica totul.

A doua chestie care merita mentionata apropo de Egan este ca, din start, Carantina nu e pentru cine nu citeste si nu gusta science fiction decat in ambalaj literar dragut, gen Bradbury sau Orwell. E – oricat de putin as fi de acord cu imparteala asta, sunt nevoita sa o fac acum – hard science fiction, SF de categorie grea. Mai hard ca Martin la inceputuri, Poul Anderson, Robinson sau Larry Niven.

Daca nu vrei sa citesti pagini intregi de mecanica cuantica si nu esti pregatit sa accepti un fir narativ bazat pe principiul incertitudinii si efectul de observator (s-ar putea sa fii nevoit sa citesti cate ceva pe langa, ca sa poti intelege actiunea ca lumea si ce se intampla de fapt cu personajele, desi Egan sa strofoaca destul de mult sa explice) si nu pe alieni, roboti, surorile Bene Gesserit sau Pequeninos, nu-ti recomand Carantina, si in general proza lui Egan. Daca ti-a placut Van Vogt, in schimb, e lectura obligatorie.

Eu am citit-o intr-o zi – 300 si ceva de pagini de WTF. Hardcore 🙂