Bookaholic

Departe de a fi un roman tipic SF (de altfel Margaret Atwood nu este de acord cu eticheta asta, preferand-o in schimb pe cea de “fictiune speculativa”), Povestirea Cameristei este o distopie care nu-si gaseste locul nici in literatura mainstream.

E mai degreaba o fabula sau un experiment de „ce-ar fi daca”. N-o face mai putin impresionanta – prin detalii si naratiunea la persoana intai, Atwood te forteaza sa intri in capul personajului principal pana la punctul la care ai senzatia ca obsesiile si temerile ei incep sa te urmareasca si pe tine.

Iar asta nu e usor de ignorat atunci cand actiunea romanului are loc intr-un stat in care a fi femeie inseamna sa incetezi sa mai existi ca fiinta umana. Sa nu ai voie sa citesti, sa nu ai drept de proprietate asupra a nimic, inclusiv asupra corpului tau, sa fii doar un obiect cu un scop bine definit.

Scopul poate fi acela de a procrea (asa cum este cazul Cameristelor, imbracate in rosu), de a educa (asa cum sunt Matusile), sau de a gati si de a avea grija de casa (Marthele, care se disting prin uniformele lor verzi).

Personajul principal al romanului lui Atwood este o Camerista, o femeie de 33 de ani care si-a pierdut sotul si fiica intr-o incercare disperata de a evada din Galaad – o versiune distopica a Statelor Unite, aflata sub controlul unei dictaturi militare si religioase, instaurata in urma unei lovituri de stat.

Intr-o lume in care sterilitatea a devenit o problema reala, Cameristele au rolul de a ramane insarcinate cu Comandantii care nu pot avea copii cu Sotiile lor. Astfel, odata pe luna ele participa la un ritual de „insamantare”, desfasurat in prezenta Sotiei, un act mecanic in timpul caruia fiecare incearca sa se gandeasca la altceva, sa evadeze pentru o clipa din realitatea sufocanta in care fiecare este pana la urma obiectificat, nu doar Camerista.

Proza lui Atwood este atat de intima, incat la un moment dat lectura devine inconfortabila. Izolarea si singuratatea Cameristei Offred („cea care apartine lui Fred” – numele real nu ne este dezvaluit niciodata) sunt aproape palabile. Doar obsesiile ei o ridica, macar pentru o clipa, inapoi la statutul de fiinta umana – faptul ca se agata cu disperare de o inscriptie scrijelita in dulap, pe care nici macar nu o intelege pana spre final, sau ca pastreaza un chibrit sub saltea numai pentru ca ii da puterea de a da foc la casa.

Insa felul in care incearca cu disperare sa isi inhibe amintirile si nevoile sufletesti este cel mai dureros si te va face deopotriva sa vrei sa inchizi cartea, dar, in acelasi timp, sa o citesti in continuare, pentru a afla daca macar Offred are dreptul la un final fericit. In plus, naratoarea descrie cu destule detalii ceremoniile de linsare ale diversilor indivizi care nu se aliniaza normelor morale ale noului regim („Salvari”), ca si cadavrele spanzurate si atarnate de zidul a ceea ce a fost odata universitatea Harvard, pentru a servi drept exemplu.

Povestirea Cameristei este feminista, da. Poate parea moralizatoare si exagerata. O femeie o va percepe diferit de un barbat, pentru ca o femeie se va pune mai usor in pielea lui Offred pentru a intelege violul si dezumanizarea in numele unei etici pe care nici macar liderii regimului nu sunt in stare s-o respecte. Cu toate astea, Atwood stie sa se tina departe de sentimentalisme inutile, iar sfarsitul va sublinia tocmai faptul ca Offred e mai putin o persoana reala, si mai mult o metafora, o voce anonima care spune o poveste al carei unic rol este sa te faca sa gandesti.

Povestirea cameristei a primit in 1987 premiul Arthur C. Clarke Award, dupa ce in 1986 fusese nominalizata la Booker Prize si Nebula Award. Romanul a fost ecranizat in 1990 cu Natasha Richardson, Faye Dunaway, Rober Duvall si Aidan Quinn in rolurile principale, dar nu va inghesuiti sa-l vedeti inainte de a citi cartea – finalul e diferit si nu tocmai in spiritul scriiturii lui Atwood.