Bookaholic

Să citești o carte de Umberto Eco e un sport al minții extrem de provocator. “Baudolino”, apărut anul acesta în noua serie de la Polirom, “Esențial”, mi-a biciuit nervii așa cum nu a făcut-o până acum nici o altă carte. Și asta nu doar pentru că e amplă (are aproximativ 600 de pagini), ci și pentru că e plină ochi – ca toate cărțile lui Eco (“Pendulul lui Foucault”, “Numele trandafirului” etc.) – de termeni biblici, filozofici, de date istorice și denumiri ce țin de știință și istoria artei, de teorii ale conspirației, de referințe la ocultism.

Pe scurt, romanul spune povestea lui Baudolino, un aventurier de secol XII născut din părinți săraci în Frascheta Marincana, “unde-i o mlaștină întinsă între cele două râuri”, și adoptat încă de la o vârstă fragedă de împăratul Sfântului Imperiu Roman, Frederic I “Barbarossa”. Înzeastrat cu două mari talente – unul, de a învăța cu ușurință limbi străine iar celălalt, de a inventa povești -, Baudolino devine rapid sfătuitorul de bază al împăratului care-l trimite la studii la Paris.

Aici, Baudolino își face niște prieteni la fel de visători ca și el – Abdul, ce visează la o femeie pe care nu a văzut-o niciodată, Poetul, care are vise de mărire, Boron, veșnic preocupat de existența vidului – și împreună cu ei pornește într-o călătorie de-o viață, inițiatică, până la capătul lumii, în căutarea așa zisei împărății a Preotului Ioan despre care vorbesc oameni înțelepți și cărți importante dar de a cărei existență se va îndoi la final Baudolino; o călătorie în care simboluri religioase precum Graalul, capul Sf. Ioan Botezătorul, cei trei magi sau Mandylionul (pânza cu chipul lui Iisus) devin motive de înșelătorie, comerț, ură și omor; în care prieteniile sunt puse la încercare, iubirile sunt ciudate – ex: Baudolino se îndrăgostește la un moment dat de o ypatie, jumătate femeie-jumătate capră (ypatiile fiind așa zisele moștenitoare ale gânditoarei neoplatoniciene Hypatia care a fost ucisă de un grup de creștini) –; în care minți inteligente pun la cale planuri ce întrec orice imaginație; în care eunuci, monopozi, gimnosofiști (asceți indieni care umblă aproape goi) disecă problema divinității și natura trinității.

Răbdarea îți este pusă la încercare chiar de la începutul cărții, când ești nevoit să parcurgi (dacă te ține:)) vreo 10 pagini scrise într-o limbă arhaică – “primul exercițiu de scriere” al lui Baudolino – și alte câteva ce descriu asediul din 14 aprilie 1204 al orașului Constantinopole de către cruciați, zi în care Baudolino (acum bătrân) îi salvează viața lui Nicetas, “cancelar al basileului de la Bizanț, cum și istoric al multor Comneni și al celor din familia Anghelilor”.

Acestuia îi încredințează el povestea întregii lui vieți iar Nicetas, convins că “nu există povești fără sens”, îi promite că va scrie despre ea. În cele din urmă nu se va ține de cuvânt, în “condica ultimelor zile ale Bizanțului” negăsind nici un loc poveștii lui Baudolino din simplul motiv că “un scriitor de Istorii nu poate să dea crezare unei mărturii așa de nesigure”.

Baudolino îi mărturisește, dealtfel, încă de la început că e un mincinos incurabil care modifică pe ici pe colo date și întâmplări din dorința de a face viața să pară mai frumoasă. “Nicetas își privea acest interlocutor cu înfățișare leonină, îi aprecia delicatețea expresiilor, ținuta retorică într-o greacă aproape literară și se întreba ce soi de făptură avea în față-i, în stare să folosească limba plugarilor când vorbea de lucruri de la țară, și pe aceea a regilor când vorbea de monarhi”.

Astfel devii, alături de Nicetas, însoțitorul lui Baudolino prin toate peregrinările sale din tinerețe întrebându-te la fiecare frază dacă ceea ce povestește a trăit cu adevărat dar lăsându-te în același timp fermecat de povestea lui năucitoare.

Și participând la acest șir de întâmplări bazate pe imageria medievală – atât de dragă lui Umberto Eco – din care nu lipsesc intrigi, crime, animale fantastice, te simți, când ca un contemporan al lui Baudolino, când ca unul al lui Eco, când cititor al unui veritabil roman medieval, când privitor al unui film de aventuri pline de umor (da, cartea are mult umor!), când capabil să deslușești ce-i adevăr și ce fabulație, când neputincios în a înțelege care a fost de fapt intenția autorului.

Pentru că sunt momente în care ai senzația că Umberto Eco pune în discuție atâtea interpretări ale istoriei și ale religiei de dragul de a bombarda cititorul cu cât mai multe informații, iar altele în care ai convingerea că face asta doar pentru a lua în derâdere modul în care se nasc teorii fără număr despre cum se construiește istoria, despre Dumnezeu și despre originile lumii.

“Baudolino” este o carte complicată care te muncește mult, punându-ți logica și imaginația la bătaie, obligându-te să cauți adânc în memorie termeni și date despre care poate ai mai auzit dar și să deschizi obositor de des DEX-ul în căutare de înțelesuri.

“Baudolino” te face să iubești și mai mult decât până acum poveștile, reamintindu-ți că un fapt mărunt – ca acela care “a luat ființă într-o mlaștină îndepărtată, în țări barbare și printre oameni barbari” – poate avea o însemnătatea nebănuită și că lumea pe care o creezi cu propria imaginație o poate schimba pe cea din afară.

Dincolo de povestea în sine și de nenumărate informații despre istorie, arte și religii, cel mai puternic sentiment cu care rămâi după terminarea cărții este acela că oamenii au nevoie nu doar de adevăruri, ci și de minciuni; unele pe care să le inventeze de bună voie și care să le dea credința, chiar și pentru puțin timp, că și cele mai imposibile vise pot fi împlinite.

Surse foto: catavencii.ro, apollodoro.it, polishartworld.com, trollitc.com