Și nu ne învață, cât ne arată cum am făcut-o noi înșine de-a lungul istoriei. Pentru că omul are nevoie de un dușman pentru a se defini pe sine, tot așa cum națiunile au nevoie de un dușman pentru a a-și construi propria identitate (așa cum spunea și Norman Mailer în interviul de aici).
Ba mai mult, în primul dintre eseurile, articolele și discursurile care sunt adunate în volum, Eco atacă și problema inamicului public numărul unu al italienilor, imigranții români:
Nu e nevoie să ajungem la delirurile din O mie nouă sute optzeci și patru ca să ne recunoaștem ca ființe care au nevoie de un dușman. Vedem chiar acum ce poate face teama de noile valuri migratoare. Extinzând asupra unei etnii întregi caracteristicile unora dintre membrii ei care trăiesc într-o situație de marginalizare, se construiește acum în Italia imaginea dușmanului român, țap ispășitor ideal pentru o societate care, târâtă într-un proces de transformare inclusiv etnică, nu mai reușește să se recunoască.
Însă Cum să ne construim dușmanul și alte scrieri ocazionale ne trece prin tot felul de probleme, nu doar cea a dușmanului: de la diferența dintre absolut și relativ (cu o încărcătură de filosofie teoretică ce face eseul destul de dificil pentru oricine n-are niște cunoștințe minimale) la Victor Hugo și romane foileton precum Contele de Monte Cristo, de la astronomia medievală la Grupul 63, mișcarea italiană de avangardă din anii ’60 (un alt eseu destul de dificil, care te forțează să sapi mult ca să înțelegi referințele, pentru că Eco te pune în fața unor grămezi de nume și îți vorbește ca și cum ar fi foarte normal să le cunoști pe toate), de la poziția lui Toma d’Aquino cu privire la avort la Wikileaks.
Nu zic nu, niște note de subsol ar fi fost de ajutor, însă ele lipsesc cu desăvârșire sau sunt strict referințe în sistem Oxford.
Există totuși ceva în tonul lui Eco care te împiedică să abandonezi cartea, chiar și atunci când te pune la muncă. Un fel de a ți se adresa, ce te face să te simți parte a unei discuții din care nu ai decât de învățat. Exercițiul retoric și un fel de voluptate a cuvintelor – puțini teoreticieni sunt și scriitori talentați, iar Eco e cu siguranță unul dintre ei. Simțul umorului – criticând holismul lingvistic, conform căruia o anumită limbă impune prin structura ei o anumită viziune asupra lumii căruia vorbitorul îi e prizonier, autorul italian argumentează că:
…un francez (…) numește glace gheața, țurțurele, înghețata, oglinda, cristalul unei vitrine și totuși dimineața nu e prizonier al propriei limbi în asemenea măsură încât să se bărbierească privindu-se într-o înghețată.
Asta fără să mai punem la socoteală fascinația lui pentru Evul Mediu, de la vrăjitoare la torturi și feluri de mâncare, care se face simțită prin citate lungi și colorate.
Cum să-ți construiești dușmanul nu e o carte ușoară. Nu e o carte de autobuz. Și, mai ales, nu e tocmai entertaining, în ciuda tonului jucăuș al lui Eco. E genul de lectură pe care ai putea s-o ai în bibliografia de seminar. Însă dacă dai totuși peste ea acolo, cu siguranță o vei găsi mai digerabilă decât pe restul 🙂
