Bookaholic

Neil Gaiman e un personaj foarte atractiv: un scriitor bun de ficţiune speculativă – (dark) fantasy, weird fiction -, răsplătit de-a lungul anilor cu diverse premii ale literaturii de profil (Hugo, Nebula), scenarist, autor apreciat de benzi desenate şi romane pentru copii şi adolescenţi, o prezenţă internaută constantă şi afabilă, însurat cu neobosita cruciată a provocărilor de tot soiul şi a nonconformismului Amanda Palmer şi, în paranteză fie spus, un tip tare arătos.

Acestea fiind spuse, mult am amânat momentul inevitabil al cronicii ultimului roman al lui Neil Gaiman, The Ocean at the End of the Lane. Şi asta pentru că m-a dezamăgit teribil.

Gaiman nu mai scrisese de ani buni un roman pentru publicul său adult, rezervându-şi în ultimii ani timpul scriiturilor pentru adolescenţi, benzilor desenate şi, aparent, scenariului pentru ecranizarea American Gods, considerat în cercuri vaste (inclusiv de subsemnata) cel mai bun roman al englezului. Mai exact, nu mai scrisese un roman pentru adulţi de la Anansi Boys (2005) încoace. În acest răstimp, fanul gaimanian a avut însă ocazia să se delecteze cu ecranizările (relativ reuşite) a două lucrări mai vechi, Stardust şi Coraline.

The Ocean at the End of the Lane (tradus Oceanul de la capătul aleii) şi-a început existenţa ca embrion de nuvelă – şi poate i-ar fi prins bine să fi rămas la acel stadiu. S-a transformat într-un foarte scurt (sub 200 de pagini) roman fantasy, de o remarcabilă platitudine.

Pe scurt: un bărbat revine pe meleagurile natale şi, în timpul unei plimbări, retrăieşte fragmente, ulterior dezvoltate într-o acţiune unitară, din îndepărtata şi înceţoşata copilărie, mai exact aventura supranaturală trăită la 7 ani alături de un spirit bătrân (cu aspectul unei fete de 11 ani) şi lupta împotriva unei monstrulese seculare, care se agaţă de lumea oamenilor mai întâi sub forma unei găuri de vierme gri-roz în piciorul personajului principal, apoi ia forma unei atractive dar diabolice bone.

Tema nu e nouă, Gaiman s-a mai delectat cu noţiunea psihologică freudiană a straniului (acel nefamiliar, acel nelalocul său, acel locus suspectus care poate căpăta proporţii cosmice în imaginaţia copilului) atât în deja-menţionata Coraline, cât şi în The Graveyard Book. Amândouă fiind cărţi pentru… copiii cu nervii tari, ca şi Oceanul, de altfel.

Îmi păstrez părerea că Oceanul nu este o carte pentru adulţi (ceea ce nu o face automat inferioară, ci mai degrabă nepretenţioasă), în ciuda tonului destul de horror al desfăşurării evenimentelor (dar dacă am supravieţuit copilăriei cu poveştile Grimm, n-o să îi stricăm pe aştia mici cu un dark fantasy), în ciuda finalului apoteotic (în care nişte “hiene” cosmice, un fel de vulturi saprofagi, vin să facă curăţenie în lumea maculată de prezenţa… bonei sexy şi diabolice, a.k.a. viermele gri-roz) şi mai ales în ciuda faptului că, deşi personajul principal are 7 ani, nu are discurs de ţânc preşcolar.

Chiar aici se afla şi marea hibă a acestui roman (deosebit de bine primit, de altfel, de toate cercurile de cititori): vocea naratorului, care nu se decide ce vârstă are, dacă e adultul amintindu-şi din copilărie sau dacă e copilul, acoperind cu totul vocea adultului. Mai mult de-atât, deşi romănaşul e scris la persoana I, personajul e implicat puţin în acţiune, de cele mai multe ori fiind doar un observator destul de neajutorat – nici aici nu poţi conta pe candoarea sau originalitatea punctului de vedere, tocmai din motivul menţionat trei rânduri mai sus. M-a făcut să îmi amintesc cu o plăcere îndoită de discursul atât de natural, cu voce de copil precoce si ager, al lui Reif Larsen în Operele alese ale lui T.S. Spivet.

Una dintre calităţile constante ale lui Gaiman, demonstrată şi în Oceanul de la capătul aleii, este cea de scriitor de atmosferă – sumbră, stranie, supranaturală. Ceea ce îi lipseşte însă în acest roman este originalitatea şi aş spune chiar şi ideea clară a scopului acestui efort literar. Scris pentru Amanda (care, mărturiseşte Neil, nu se prea dă în vânt după fantasy), Oceanul e o scriitură cam onirică, după care te trezeşti cu o amintire neplăcută, nelămurită.

Încă mai sper ca American Gods (2001) să nu fi fost apogeul scriitoricesc al lui Gaiman. Sper, de asemenea, văzând cum curg laudele pentru acest nou roman (în opinia mea sub-mediocru, reacţie şi la hype-ul construit în jurul lansării sale, care mi-a creat aşteptări ulterior dezamăgite), ca Gaiman să nu fi intrat în circuitul scriitorilor pentru copii consideraţi autori-cult de către adulţi, adică ceea ce îmi place să numesc sindromul Micul Prinţ.

Fanul Gaiman ce părere are?

PS. Cartea se găseşte în limba română la editura Paladin (26 de lei), noi am citit-o însă în engleză şi nu ne putem pronunţa asupra calităţii traducerii.