Doi adolescenți ce fac pe Sherlock Holmes, femei cu frumuseți răpitoare, bestii înfricoșătoare, vise spulberate, adevăruri care aduc moartea. Sunt ingredientele unui cocteil a cărui rețetă a fost scrisă de spaniolul Carlos Ruiz Zafón (autor al unor bestseller-uri internaționale precum “Umbra vântului”, Palatul de miazănoapte – cronică sau Prizonierul Cerului – cronică) și care poartă numele “Marina”. Apărut de curând la Polirom, într-o nouă ediție (colecția “Actual”), romanul – ultimul dintr-o serie de cărți pentru adolescenți și preferatul scriitorului – are de toate, după cum scrie “The Philadelphia Inquirer”: “dragoste, mister, răzbunare și, mai important decât orice, o poveste construită magistral”.
Un adolescent pe nume Oscar Drai care se plictisea “între pereții unui internat cu nume de sfânt”, se împrietenește cu Marina, fiica unui mare artist, și împreună descoperă nu doar mirajul unei Barcelone cu grădini, fântâni, catedrale și castele enigmatice din epoci trecute, dar și povestea lui Mihail Kolvenik, un savant nebun emigrat din Praga.
Născut și crescut în canalele de sub străzile Pragăi, Kolvenik și-a pierdut, pe când încă era copil, mama și fratele geamăn (care suferea de o boală degenerativă ce-i deforma trupul). Ceea ce și-a jurat el atunci – și anume să le ofere o nouă viață suferinzilor cu ajutorul unor mecanisme inventate chiar de el – ajunge să facă, după ani, la Barcelona dar cu rezultate, din păcate, înfiorătoare: îi transformă pe suferinzi în monștri.
Un monstru va deveni și el după puțin timp de la căsătoria cu tânăra cântăreață Eva Irinova – o altă blestemată a naturii care-și pierde frumusețea după ce îi este arsă fața cu un fel de acid –, când încearcă să păcălească boala de care se pare că suferă și el ca și fratele lui.
În tot acest timp, în care Oscar și Marina află – puțin câte puțin, cu ajutorul unor personaje enigmatice – adevărul despre Kolvenik, cei doi se îndrăgostec unul de celălalt însă iubirea lor, măsurată în gesturi discrete dar profunde, are final trist: Marina moare și ea din cauza unei boli de nevindecat.
Și toată această poveste crește sub aripile blestemate ale fluturelui negru, o specie care-și devorează propriile larve pentru a renaște; un simbol al morții ce planează asupra întregii acțiuni care începe într-o zi din 1980, când “fantoma lui Gaudi modela în Barcelona nori imposibili…”, și se termină, rotund, în aceeași zi.
Cartea este, prin urmare, ceea ce-și amintește povestitorul că a trăit în urmă cu cinsprezece ani, adică “ceea ce nicicând nu s-a petrecut”, cum ar spune personajul Marina. Iar felul în care Carlos Ruiz Zafón a construit această poveste cu oameni frumoși și bestii infernale, modul în care se joacă cu detaliile aducând în lumină unele, împingând în umbră altele, abilitatea cu care trezește, în mod gradat, curiozitatea și suspansul, fac din “Marina” o carte prețioasă.
Aventura a doi puști care străbat, în căutarea adevărului, o Barcelonă biciuită de ploaie și vânt, de întuneric și umbrele trecutului, devine astfel și pentru cititor un drum al întrebărilor. Un drum la capătul căruia rămâi cel puțin cu sentimentul că “drumul spre iad e pavat cu intenții bune” și că oricât ai încerca, nu poți găsi nicicând adevărul pentru simplul motiv că “el ne găsește pe noi”.
Surse foto: carlosdragonne.wordpress.com, www.revistadepovestiri.ro, carlosruizzafon.de,
bauldelcastillo.blogspot.ro, christyshinemchale.blogspot.ro
