Bookaholic

Lizica Codreanu a fost parte din experimentele artistice ale avangardei pariziene. A refuzat tiparele dansului clasic, a evitat trupele şi a încercat să ajungă la o regie personală şi autonomă. Futurism, constructivism, dadaism sînt intrări de dicţionar pe care dansatoarea le-a trăit în timp ce-şi găseau definiţia în teatrele şi cafenelele Parisului, unde a trăit şi a creat cot la cot cu artişti din linia întîi: soţii Delaunay, Tristan Tzara, Eric Satie, Constantin Brâncuşi, Jean Cocteau etc. etc. etc.

Sonia Delaunay şi Brâncuşi au gîndit costume pentru ea, dovezi sînt seriile de fotografii bizare, în care apare încremenită în posturi geometrizate: un pierrot mecanizat şi sfidător, care nu avea nevoie de o scenă. A dansat în atelierul lui Brîncuşi, un prieten  apropiat, cum se vede din scrisori. S-a lăsat fotografiată de el – celebre sînt instantaneele din timpul interpretătii Gymnopediilor lui Satie, cînd dansează purtînd costumul creat pentru ea de sculptor – şi una dintre fotografii în care apare ea dansînd a atins un record de vînzări la casa Sotheby’s : adjudecată pentru 42.750 de euro, a devenit cea mai scumpă fotografie „românească“ din toate timpurile.

Sursa

A ieşit din turbionul vieţii artistice cînt era pe val, s-a căsătorit şi a plecat în Asia. A văzut India, a străbătut China în lung şi-n lat, şi-a născut copilul la Shanghai şi presupunem că a trecut prin calvarul unei căsnicii cu un soţ absent, infidel şi opioman, jurnalistul Jean Fontenoy, de care a şi divorţat pînă la urmă. S-a îmbolnăvit de malarie şi cînd n-a mai putut dansa, a predat hatha-yoga într-unul din primele astfel de studiouri din Paris şi i-a atras cu terapiile ei alternative pe Coco Chanel, Olivia de Havilland sau pe ducele şi ducesa de Winsdor, între mulţi alţii. A vrut să ofere terapie prin mişcare pentru fiecare corp în parte, să înţeleagă relaţiile care se exprimă prin dans, să trateze corpul cu atenţie la ritmurile şi la adevărurile lui.

Sursa

Nu ştiam nimic despre toate astea înainte să descopăr cartea Doinei Lemny, Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană, apărută la Editura Vellant. Doina Lemny este cercetător la Muzeul Naţional de artă modernă, Centrul Pompidou, cunoscută în primul rînd ca specialist în opera lui Brâncuşi. Scrie cu autoritatea expertului despre mai multe figuri ale avangardei artistice, conferenţiază, publică articole de specialitate şi s-a îngrijit de arhivele pe care Brîncuşi le-a lăsat moştenire Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris.

Cartea despre Lizica Codreanu are contururile unei monografii, destul de sumare însă pentru cît de excentrică pare să fi fost dansatoarea. În cazul unei arte care nu lasă multe urme, cum e dansul, e mai complicat să strîngi material pentru o monografie făcută din multe cărămizi.

Sursa

Informaţia, atîta cîtă e, e esenţială şi coerent recuperată, compensată însă de o avalanşă de fotografii absolut spectaculoase, de documente inedite şi extrase din scrisori, multe din arhiva familiei dansatoarei. E reconstruit parcursul ei din casa părintească din Bucureşti pînă la ultima ei opţiune în legătură cu mişcarea şi dansul: deschiderea centrului din strada Anjou, numărul 9. Franco Lucentini – scriitorul italian care, împreună cu Carlo Fruttero avea să semneze nenumărate romane poliţiste, dintre care cel mai cunoscut rămîne Femeia de duminică – asistentul ei, la vremea respectivă, descrie în felul urmăror metoda dezvoltată de Lizica Codreanu:

o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile ţiganilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală şi din principiile dansului modern.

Cei care sînt pasionaţi de avangarde şi interesaţi de amănunte concrete, picante ar fi prea mult spus, dar colorate, să zicem, au ocazia câtorva astfel de momente. Am să citez un pasaj scris de compozitorul Marcel Mihalovici, apropiat al lui Brâncuşi, despre care se spune că ar fi lăsat şi o micro-biografie a sculptorului, în manuscris:

Am luat adeseori cina împreună cu Satie la Brîncuşi. Era încîntător … pentru că nu se vorbea despre artă niciodată. (…) Eu îmi aduceam vioara – eram încă violonist pe vremea aceea – şi cîntam melodii româneşti. Şi Brâncuşi îmi spunea: «Hai, Cipică, ţine-mi hangul!» Atunci improvizam un fel de bas, aşa, ca un acompaniament de pedală şi el cînta tot la vioară. Pe urmă îmi spunea: «acum cîntă tu şi eu dansez». Şi se apuca să danseze în faţa lui Satie, ca un urs juca, dar şi cu graţie, în acelaşi timp. Era fermecător! (…) Stăteam la masă iar Satie spunea: ce-mi rămîne de făcut decît să cer naţionalitate română?

În cartea dedicată vieţii (artistice, în cea mai mare parte) a Lizicăi Codreanu, Doina Lemny încearcă să explice, în context, opţiunile acestei dansatoare care vrea cu orice preţ să-şi cultive propriul mod de a raportare la această artă. Iată ce spune cercetătoarea, discutînd apariţia meteorică a Lizicăi, purtînd un spectaculos costum semnat de Sonia Delunay, într-un film cult al avangardei, Le Petit Parigot de René le Somptier:

Chiar dacă Lizica n-are un rol important în film, performanţa ei este remarcată. Ea dansează în mijlocul acestei mulţimi mondene atrăgîndu-le atenţia prin mişcările în perfectă armonie cu costumul în zigzag care pare a-i transmite impulsuri sacadate ca nişte fulgere. (…) Pentru Lizica, apariţia în filmul lui Le Somptier se înscrie direct în cercetarea sa artistică, în logica interogaţiilor ei despre dans ca creaţie şi nu ca simplă interpretare. Alţi artişti renumiţi lucrează în acelaşi spirit: ei trăiesc dansul nu ca reprezentare a unei opere, ci ca punere în scenă a propriei existenţe.

Se vede că din puţinătatea urmelor palpabile pe care le-a lăsat dansatoarea, Doina Lemy a încercat să reconstruiască înainte de toate modul acesteia de a se raporta la arta pe care a ales să o practice:

Parcursul ei a fost atipic. Îndrăgostită de libertate, a refuzat întotdeauna să se încadreze în vreo trupă sau să accepte o anumită structură de balet, prea rigidă pentru ea. Din acest motiv, ea n-a răspuns, de exemplu, invitaţiei Idei Rubinstein care îi propunea să se integreze în compania ei de balet, chiar dacă, pentru a căştiga ceva bani, a făcut figuraţie în drama Martiriul Sfîntului Sebastian, pusă în scenă de aceasta din urmă. Lizica Codreanu prefera să se lase pradă senzaţiilor provenite din mişcările aleatorii ale propriului corp, transcendat într-un anume fel, prin anumite gesturi ce par a răspunde unei muzici interioare. Ea îşi găseşte fericirea în expresia corpului care se mişcă în afara unui scenariu exterior prestabilit. Căci în cursul scurtei sale cariere de dansatoare, Lizica Codreanu a căutat să dezvolte mai ales o concepţie personală a mişcării în care improvizaţia era determinantă. Pentru ea, dansul reprezenta un mijloc de exprimar care-i permitea să fie în armonie cu ea însăşi şi cu lumea.

Citind cartea Doinei Lemy despre Lizica Codreanu am simţit o reală nevoie de a completa inevitabilele spaţii goale dintr-o monografie. Cred că viaţa ei, despre care putem afirma în siguranţă că a fost una excentrică, ar putea oferi cuiva cu talent literar material bun pentru un roman, unul palpitant. Aici ajung şi la punctul mai slab al cărţii: ca studiu publicat şi pentru informarea unui public mai mare decît crecul specialiştilor în dansul de avangardă, nu e suficient de bine dramatizat.

Sursa

Informaţia care există, aşa cum există, ar fi putut fi pusă într-o poveste într-un mod care să păstreze suspansul, să gradeze doza de nou introdusă în poveste, să te facă curios într-o măsură mai mare. Cercetătoarea pune, unele în continuarea altora, fapte şi documente, citate şi note. Pentru unele are mai multe probe, pentru altele prea puţine (aici mă refer în special la perioada petrecută în Asia). Povestea Lizucăi Codreanu ajunge la tine, dar ai cumva impresia că răbdarea cercetătorului ar fi trebuit cuplată cu îndemînarea povestitorului, pentru ca figura acestei femei teribil de interesante să iasă, cum se spune, din pagină.

Sursa

E foarte greu să reconstruieşti profilul artistic al unui dansator fără să-l fi văzut vreodată în vreun spectacol, fără nicio înregistrare, doar din mărturii, fotografii şi alte probe secundare adunate din arhive. Că Doina Lemny a vrut să facă lucrul ăsta şi că a avut răbdarea şi tenacitatea să colecteze toate crîmpeiele pe care le foloseşte pentru a o scoate pe Lizica Codreanu din uitare e un lucru demn de toată admiraţia.

Cartea-album apărută la Editura Vellant, publicată pe hărtie lucioasă şi cu o grafică pe măsura ineditului fotografiilor, e o piesă esenţială. Pornind e la ea, cei interesaţi de această artistă pot să facă mai mult. Povestea ei e una despre curaj şi chiar dacă e spusă poate prea sec pentru cît de tumultuoasă a fost în realitate, nu înseamnă că are mai puţină forţă. Un roman, o ecranizare sau chiar o piesă de teatru despre transformările prin care a trecut Lizica Codreanu investigînd natura dansului ar fi exact ce trebuie pentru a o descoperi.