Bookaholic

Acum vreo lună mă exaltam în faţa primului roman al lui Joe Hill, Heart Shaped Box (neinspirat tradus la noi Cutia cu fantome). Între timp am terminat şi Horns şi pot înţelege de ce la numai câteva săptămâni după lansare cineva i-l şi înhăţase să îl transforme în film. Dar despre asta ceva mai jos în pagină.

Horns (2010) este al doilea roman al lui Joe Hill (al cărui banal pseudonim nu dă de bănuit că este  fiul lui Stephen King), autor de weird fiction, fantasy, thriller şi horror. Deşi rămân la părerea că 20th Century Ghosts încă sunt cea mai bună realizare literară a lui Joe, trebuie să recunosc, Horns este un roman al dracului. De bun, vreau să spun.

Pe scurt: personajul principal Ig Perrish se trezeşte într-o dimineţă cu o pereche de coarne pe cap. Nu de cerb, nu de berbec, ci de drac. Partea  interesantă este că în faţa lor toată lumea începe să ciripească adevărul. Oamenii recunosc cele mai adânci şi ascunse pofte, dezvăluie taine, mărturisesc păcate şi dau glas instinctelor reprimate. Cam ca la confesional, dar aici îndemnaţi de dracul în persoană.

Cu această ocazie Ig afla ce părere proastă are despre el toată lumea din orăşel. Nici nu era de mirare, toată lumea fiind convinsă că el o omorâse şi o violase pe prietena lui, în urmă cu un an, dar că scăpase basma curată datorită relaţiilor părinteşti sus-puse.

In dulcele stil al flashback-ului, jumătate din roman sunt scene petrecute la timpul trecut – fenomenala poveste a lui Ig şi a iubitei sale, Merrin, scrisă sub semnul crucii (de aur, purtată la gât) şi al focului (artificiile cherry bomb, care vor fi monedă de schimb pentru câştigarea lui Merrin), privită cu un ochi bun şi altul rău de cel mai bun prieten, al cărui pseudonim ar putea fi Iago. Filă după filă, detaliu după detaliu, se toarce romanul poliţist al crimei care a provocat, indirect, transformarea molcomului Ig într-un demon cu coarne şi nări pline de fum.

Stilul narativ este excelent, alert şi captivant, trecerile în trecut sunt subtile şi naturale, dialogurile sunt discret amuzante, descrierile sunt detaliate atât cât trebuie. Joe Hill este un scenarist al dracului. De bun, vreau sa spun. Ca în cazul multor alte romane foarte descriptive, în care autorul e şi un pictor foarte iscusit, Horns nu îţi oferă libertatea să îţi imaginezi ce vrei tu din cartea asta. Nu, povestea asta e a lui Hill şi ai să o vezi aşa cum o ţese el.

Singurul lucru cam şubred aici este dracul. Imaginea unui super erou oarecum negativ e foarte atractivă. Povestea moralizatoare din spate garantează şi ea popularitatea, pentru că e musai ca binele să învingă, oricine ar ţine de hăţuri. În tot contextul ăsta pierzi mult timp ca să îl înţelegi pe Ig.

Acesta devine din molâul astmatic şi cu părul rar un fel de cavaler al… greu de spus dreptăţii, pentru că el însuşi face tot soiul de trăsnăi, deloc ortodoxe. Un cavaler al propriei lui razbunări, mai degrabă. Unul care duce o cruciadă ambivalentă – Satan căutând dreptatea şi adevărul, câlcând pe şerpi şi renăscând din flăcări.

Nu o dată şi nu prea discret se revoltă acest diavol îmbrăcat într-o fustă albastră împotriva lui Dumnezeu, care aici nu are defel un rol flatant, lasând să se întâmple atâtea lucruri rele oamenilor buni şi credincioşi.

Da, se găseşte multă Carte a lui Iov in Horns, iar unele întrebări rămân fără răspunsuri, şi unele idei rămân doar cu filosofeala, dar asta nu face romanul mai puţin captivant şi personajele mai puţin fascinante (şi nici nu v-am povestit încă nimic despre antagonistul lui… Satan –  dar nici nu am să o fac, pentru că ar fi o avalanşă de spoilere).

Dacă vă plac, în ordinea asta: dark fantasy-ul, cărţile poliţiste, thrillerele,  sex crimes si rape murders, intrigile religioase, umorul negru, toate presărate cu aluzii diverse din pop culture* (muzică, film, alte cărţi ale autorului), o să vă placă şi romanul Horns al lui Joe Hill.

Singurul lucru care mi-a cam stricat finalul a fost faptul că, exact în ziua în care dădeam ultima filă din carte, s-a anunţat numele actorului care îl va juca pe Ig Perrish în ecranizarea romanului Horns.

Aproape ca aş fi dispusă să aştept să citiţi Horns pentru ca apoi să vă întreb – cine credeţi voi că ar putea să joace rolul lui Ig? Un actor căruia să îi vină ca o mânuşă atât rolul de demon infuriat, cu furca ruginită în mână, cât şi cel de super erou a la Hell Boy, dar şi rolul de pămpălău îndrăgostit?

Nu ziceţi Shia LaBeouf şi nu trişaţi. Shia trebuia să joace în acest rol şi nu există om mai fericit ca mine că nu se mai întâmplă asta. În schimb, noul protagonist este… Harry Potter. Pardon, Daniel Radcliffe. Aproape că îl regret pe Shia.

PS. Fragmente din Horns puteti citi pe site-ul lui Joe Hill.

*Note
1) La un moment dat, in Horns cineva ascultă Judas Coyne, rockerul cam expirat din romanul anterior, Heart-Shaped Box: “the pickup trucks parked on the embankment, the drunken friends wrestling in the shadows, while their girls whooped it up, fucking Judas Coyne on the boombox, a guy whose idea of musical complexity is a song with four power chords instead of three. Life among the rednecks.”

2) Alfabetul morse joacă un rol important în carte. Încă mai amuzându-se asupra faptului că nu toată lumea ştie cine este, Joe Hill a scris in morse pe copertă “Pleased to meet you; hope you guess my name“, oferindu-ne astfel şi o coloana sonoră pentru Horns: Sympathy for the Devil, The Rolling  Stones.