Bookaholic

Dragi bookaholici, aș vrea să vă întreb ceva: când ați scris ultima scrisoare? Și nu mă refer la mailuri-scrisori, ci la una dintr-acelea autentice care implică un alt fel de asumare, precum și pregătirea conștiincioasă, ritualică de dinainte, cu coli albe, stilou și ordine pe birou?

Până îmi veți răspunde voi, o să încerc să vă spun de ce cred eu că scrisorile sunt fascinante. Iată doar câteva exemple de argumente care îmi vin acum în minte.

Succint, scrisorile:

– conferă o anumită idee de unicitate și imortalitate corespondenților;

– sunt păstrătoare sau revelatoare de secrete;

– pot schimba vieți;

– pot reprezenta autentice expresii artistice;

– pot fi considerate literatură de foarte bună calitate;

– sunt sursă de inspirație pentru alte demersuri artistice (uneori doar ideea de scrisoare e suficientă – o formă veche, cunoscută cu un fond, conținut nou).

Să le luăm pe rând :).

1. Unicitate și imortalitate.

Hm, cam livresc, nu? Dar iată o mostră-explicație camuflată într-o poveste universală care va convinge că nu exagerez. O avem pe Ina exemplu. Ina are acum 34 de ani. Nu contează ce face, ce lucrează și așa mai departe. Zic doar că nu contează pentru noi acum, fiindcă aceste detalii sunt nesemnificative pentru povestea noastră. Știm însă că Ina are o cutie din lemn de cireș pe care a primit-o de la bunicul ei (impropriu spus a primit-o, pe care a luat-o pur și simplu odată când a fost la țară și așa a salvat de lăcomia cariilor caseta în care bunicul își ținea mai demult actele și în care acum păstrează ea tot felul de lucruri). La fel, nu este cazul să intrăm în amănunte redundante despre caseta de lemn, deși mie mi se par foarte interesante toate obiectele pe care Ina le-a adunat de-a lungul timpului. Cert și important e că printre ele sunt și câteva scrisori.

Aha, începe să se lumineze, nu? Însă pe noi ne interesează doar una anume. O scrisoare din 1917 trimisă din America (S.U.A.) de către un anume Petru Caplan către o anume Marta Crețu. Știu exact la ce vă gândiți: că Petru și Marta sunt, probabil, stră-străbunicii sau stră-străunchiul/ mătușa Inei. Greșit. Această scrisoare, la care Ina revine de câte ori se simte nostalgică sau când șterge praful și ajunge și la cutia din lemn de cireș, este rezultatul unui șantaj. Incriminații: Ina și Mihai pe când aveau vreo 7-8 ani.

Ta na, v-ați fi gândit la asta? Mihai descoperise la bunicii lui în pod un cufăr cu tot felul de lucruri (genul acela de lucruri care se găsesc în cuferele bunicilor din poduri în care nu ai voie să te urci). Mihai a avut inspirația și curajul pe atunci să sustragă vreo câteva obiecte, printre care și această scrisoare. Era un adevărat artefact. O scrisoare din Richmond, statul New York. Un unchi aventurier, un Robinson Crusoe rudă cu Mihai. De câte ori Ina mergea pe la Mihai, îl ruga să îi arate scrisoarea și să îi povestească despre Petru și Marta. Poveștile lui Mihai erau întotdeauna puțin schimbate, dar Inei nici că-i păsa. Era fascinată de acea scrisoare. L-a rugat pe Mihai să i-o dea ei. Era însă logic ca acesta să refuze. A încercat să îi ofere alte obiecte în schimb. Nu, scrisoarea nu era de dat și basta. În aceste condiții, deși erau buni prieteni, Inei a început să îi fie ciudă pe Mihai, să îl invidieze pentru că Petru și Marta erau doar ai lui. S-a trezit gândindu-se cum să fure scrisoarea, dar nu a fost în stare să-și ducă la bun sfârșit planul ingenios și reprobabil.

Într-o zi însă, pe când era la Mihai acasă, norocul a fost de partea ei sau, mai bine zis, norocul i-a surâs, iar ea a valorificat cu vârf și îndesat zâmbetul. În acea zi Mihai a spart, normal că din greșală, vasul chinezesc al mamei lui, vasul acela care era obiect de muzeu la ei în casă și pentru care posesoarea era în stare să genereze amenințătoare crize de isterie. O adevărată tragedie, ce mai! Mihai era îngrozit. Tot curajul și toată bățoșenia lui se topiseră. Atunci a fost momentul ei și aceea i-a fost întrebarea: Zic că l-am spart eu dacă-mi dai scrisoarea. Ce zici? Și asta a fost tot.

Așa că Marta și Petru continuă să trăiască în cutia din lemn de cireș și în poveștile Inei despre ei. Poate cândva, fiul ei va pierde un rămășag și scrisoarea va ajunge în alte mâini care vor mângâia scrisul caligrafic și uite așa Marta și Petru vor continua să trăiască, departe poate de viețile lor adevărate, dar ce mai contează detaliul acesta când povestea se sparge în zeci de alte povești care sfidează cu încăpățânare timpul? Niciun epitaf savuros sau o fotografie originală pe cruci nu le-ar fi putut garanta o astfel de dăinuire.

2. Faptul că scrisorile sunt păstrătoare și revelatoare de secrete este cu siguranță cunoscut și demonstrat. Și nu mă refer neapărat la secrete conspiraționiste care ar putea schimba mersul lumii, ci la anumite detalii sau întâmplări care au statut de secret pentru cei doi corespondenți, dincolo de faptul că pentru o terță persoană pot reprezenta doar informații mundane sau lipsite de inedit.

De exemplu, o scrisoare a părinților de când aceștia încă nu erau părinți, găsită întâmplător în sertarul cu fotografii, poate reprezenta un fapt de un insolit și o importanță majoră pentru preadolescentul care o găsește. Doar ținând plicul în mâini are impresia că a descoperit un continent necunoscut. E o descoperire vespuciană, columbiană. Nu o citește pe toată o dată.

Citește doar fragmente, așa sentimentul de ilegalitate, de vinovăție pe care îl resimte este mai atenuat. Dar ce bogății sunt acolo! Și cum încep scrisorile cu dragul meu iubit sau scumpa mea floare. Și nu, nu sunt șabloane răsuflate. E poezie. E poezia părinților lui de dinainte de a fi părinții lui. După aceea, ce ciudată îi pare grija și respectul pe care și-l arătau unul altuia, și, în același timp, ardoarea cu care își doreau să se reîntâlnească. Și așa află că atunci când au fost la Sinaia, mama și-a scrintit piciorul pentru că tata a știut el o scurtătură pe unde să coboare de pe munte, cum plănuiau să viziteze nu știu ce alte orașe sau cum tatălui îi părea rău că nu mai găsise bomboanele cu pisici, preferatele mamei. Da, nu e nevoie de coduri ale lui Da Vinci în scrisori ca să le fie recunoscută autenticitatea secretelor. Și felul în care se încheiau, cu acele săruturi a căror pasiune implicită anticipa parcă viitoarea lui existență, a preadolescentului curios și cotrobăitor.

3. La partea cu schimbatul vieților sunt mai multe variante și, cum de altfel cred că vă și așteptați, nu mă refer la scrisorile testamentare, deși și ele fac parte din această categorie. O scrisoare scrisă, expediată, primită și citită poate, prin coroborarea și conlucrarea acestor patru factori, să impună anumite, doar anumite alegeri, care altfel nu ar fi fost luate în calcul. Mai departe, dacă ne jucăm puțin, chiar și profan, de-a probabilitățile date de acești 4 factori – vom avea următoarele situații: scrisori scrise, expediate, primite și necitite, scrisori scrise, expediate și neprimite, scrisori scrise și neexpediate și scrisori nescrise nicicând (sau scrise doar în gând, și aici trebuie să recunoaștem că suntem cu toții adevărați maeștri).

4. Chiar dacă stau sub semnul anonimatului, anumite scrisori sunt reale expresii artistice. Îmi aduc aminte de un fost iubit care continua în vremea studenției să corespondeze cu un prieten din copilărie. Am văzut câteva dintre scrisorile lor și am rămas mută de uimire. Nu erau doar simple scrisori, erau adevărate bijuterii caligrafice care trădau o grijă pentru frumos și o atenție la detaliu demne de invidiat. Unele dintre ele erau scrise pe hârtie de calc, întotdeauna doar cu stilou, iar caligrafierea primelor litere din alienate îmi incita imaginația purtând-o către arta caligrafierii japoneze.

Intrigant la prietenul meu de atunci era faptul că nu te prea lăsa să ghicești în el acest prinos de sensibilitate. Deci dublu efect: și secret, și expresie artistică. Aș îndrăzni să spun chiar triplu, pentru că, dincolo de anumite poticneli specifice vârstei, textele erau scrise foarte frumos, iar lirismul unor fragmente era reiterat de o construcție naturală, simplă  și originală a frazelor.

Când eram mică, ai mei obișnuiau să mă trimită în vacanța de vară în tabere, din care mă întorceam întotdeauna cu noi prietenii despre care eram convinsă că vor dura o viață și mă aruncam în corespondențe asidue, dar care, din păcate, erau ca focul de paie, pentru că în câteva luni se domoleau, iar în cele din urmă se stingeau.

O corespondență specială am avut însă în perioada liceului cu Andrea (așa țin minte că se scrie, Andrea cu un singur e, dar cine mai știe, poate mă înșel). Pe A. o găsisem într-un supliment al Revistei 22, apărut în urma unui concurs pentru liceeni, în care erau fragmente din lucrările participanților. Îmi plăcuse foarte mult fragmentul redat în ziar din lucrarea ei. Mi-a rămas în minte și a dospit.

Sub text apărea numele autorului și localitatea.  A. locuia pe vremea aceea într-un sat sau o comună, iar acesta a fost detaliul determinant – într-un sat lumea se cunoaște, așa că poate, cine știe, scrisoarea va ajunge. Și într-adevăr a ajuns, doar cu nume, localitate, până și județul era greșit. A. mi-a răspuns. A fost poate cea mai emoționantă scrisoare pe care am primit-o (poate despre încă una aș putea spune că a avut un impact similar în intensitate, dar încă nu i s-a prescris statutul de strict confidențial).

Am continuat o vreme să ne scriem și a fost frumos și inspirant. Pe urmă am plecat amândouă la facultate și ne-am pierdut urma. Nu e nevoie de o intuiție detectivistică pentru a se înțelege de ce anume am scris despre A. acum. Dacă găsirea ei a stat în asemenea măsură sub semnul hazardului, poate și regăsirea ei să aibă aceeași finalitate. Așa că Andrea, dacă citești aceste rânduri, să știi că m-ar bucura nespus un semn de la tine! 🙂

5. Și am ajuns și la punctul terminus: literatura din scrisori și scrisorile din literatură.

Mi-ar plăcea să am o antologie a celor mai deosebite scrisori: testamentare (scrisoarea lui Albert Einstein către fiul său, Scrisoare deschisă pentru un tânăr – A. Maurois; capitolul Pact între Învinși din Înainte de tăcere, Ernesto Sabato etc.), de dragoste (scrisorile lui Oscar Wilde către Alfred “Bosie” Douglas, scrisorile lui Jean Paul Sartre către Simone de Beauvoir, scrisorile lui Victor Hugo către Adele Foucher, scrisoarea lui Franz Kafka pentru Felice Bauer), celebre, deschise – toate laolaltă, un adevărat festin pentru bookaholica ce sunt.

Dar adevăratele delicii pentru mine sunt scrisorile ca pretext pentru scris sau acele scrisori pe care le descoperi cu surprindere într-o matrișocă mai mare. Și sunt multe și din acestea, de la Cutia neagră a lui Amos Oz la Ce ne spunem când nu ne vorbim de Chris Simion (se ajunge de la scrisoarea-scrisoare la scrisoarea-mail/ sms), dar mă voi opri doar la trei dintre ele și anume la Scrisorar de Mihail Șișkin, Se face tot mai târziu de Antonio Tabucchi și la scrisoarea Magăi pentru Rocamadour din Șotronul lui Julio Cortazar.

Am cumpărat Scrisorar acum mai bine de un an și jumătate. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, începusem să o citesc și nu știu de ce am lăsat-o din mână. Mi s-a părut cumva prea lirică, de un lirism ușor desuet, care ar fi putut amenința concretețea realității în care probabil mă simțeam angrenată și la adăpost. Abominabilă greșală, pentru că acest roman epistolar este de o frumusețe care îți taie răsuflarea, după succinta părere a celor de la Le Figaro care se refereau la începutul acestui roman. Consimt la părerea lor, dar eu pot spune, fără brumă de ezitare, că toată cartea e așa, nu doar începutul.

Sașa și Volodia se iubesc, se despart, suferă, speră, cred că înțeleg viața, știu că nu înțeleg viața, mor și trăiesc în scrisori.

“Noaptea, în asemenea moment, te simți așa de singur și vrei așa de mult să fii un motiv pentru ceva. Și vreau așa de tare să fiu cu tine! Să te îmbrățișez, să te alint. Dar știi ce se va întâmpla dacă numărătorul ăsta stelar de afară va fi împărțit la numitor? O jumătate a universului la celalată? Voi rezulta eu. Și tu alături de mine.” (pag. 15-16)

“Eram așa de fericită! Dar era puțin! Ca să fii fericit, ai nevoie de martori. Te poți simți cu adevărat fericit numai după ce primești un fel de confirmare și, dacă nu prin intermediul privirii, dacă nu prin atingere, dacă nu prin prezență, atunci măcar prin absență” (pag. 17)

”Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.” (pag. 19)

”Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun. Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru câ tu l-ai săruat, pentru că tu îl iubești.” (pag. 21)

“… Nu știau că oamenii se ceartă în totalitate și se împacă pe jumatate și, astfel, de fiecare dată se depărtează de iubire, care devine din ce în ce mai puțină.” (pag. 61)

“Uiți o umbrelă într-o cafenea, te întorci după ea și viața ia o nouă întorsătură.” (pag. 105)

“Singurul lucru pe care părinții sunt obligați să-l facă de dragul copilului lor este să fie fericiți.” (pag.203)

Din Scrisorar, Editura Curtea Veche, 2011

Astfel de fraze, deși pot părea trunchiate, așa desprinse din context, sunt irezistibile. În fapt, toată cartea e o asemenea scriere. Scrisorar – formidabil pretext despre dragoste, viață și moarte, scris în doi timpi și 48 de scrisori.

Ideea acestui articol mi-a venit în momentul în care am terminat de recitit scrisorile lui Antonio Tabucchi din Se face tot mai târziu. Ca Sașa din Scrisorar, am resimțit o imensă fericire și aveam nevoie de martori, de voi cărora să vă împărtășesc această experiență, semeni întru aceleași trăiri.

Am citit cartea în prima săptămână de primăvară. În fiecare zi după cursuri mergeam într-o piațetă din oraș și citeam. Piațeta e în formă de pătrat, pe trei dintre laturile interioare sunt bănci, tufe și copaci, iar în mijloc, decupate de alei, doar parcele cu iarbă și flori. Eu mă așezam întotdeauna pe aceeași bancă. În față aveam libertatea spațiului și primăvara, iar în spate, aceeași melodie cântată la flaut care ajungea la mine pe o fereastră deschisă a școlii de muzică ce reprezenta una dintre laturile pătratului piațetei. Nu am nici ureche, nici cultură muzicală ca să pot afla vreodată ce anume mi se cânta în fiecare zi, dar știu sigur că mă simțeam aidoma personajelor lui Tabucchi, cumva suspendată în afara timpului:

“Personajele cărții mele au uneori sentimentul că întâmplările le-au luat-o înainte – trădări făptuite sau îndurate, greșeli și neînțelegeri -, numai că și-au dat seama de acest lucru cu întârziere. Vreau să zic că pe moment intuiau, dar aveau să înțeleagă abia pe urmă. De fapt, sunt vieți în afara orarului. În cartea aceasta cred că mai cu seamă iubirea este în afara orarului, un fruct mereu prea crud ori prea copt”.

Îmi e cu neputință să mă opresc asupra unor citate cumva reprezentative. Mai degrabă, voi reda câteva începuturi și sfârșituri de scrisori care nu mai au nevoie de alte apologii.

“Draga mea,

știu că te ocupi de trecut: e profesia ta. Dar asta-i altă poveste, crede-mă. Trecutul este mai ușor de citit: cineva se întoarce și, dacă poate, aruncă o privire înapoi. Și apoi, fie ce-o fi, rămâne mereu cumva prins, măcar într-o părticică. Uneori sunt de ajuns doar mirosul și papilele gustative, e un lucru cunoscut,  îl știm din anumite romane, chiar frumoase. Ori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, ce știu eu, o persoană care, fiind totuși alta, îți amintește de altcineva, un bilet vechi de tramvai. (…) Acum știu, ce idioți, ne preocupăm atâta de maluri, când de fapt, nu există decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să ți-o mai spun?” (Fluviul, pag. 21, 38)

“Madame, draga mea prietenă,

cum se petrec lucrurile. Și ce le dirijează: un nimic. Este o propoziție pe care am citit-o, iar acum mă gândesc la ea. Și apoi: noi suntem cei care caută ori suntem căutați? Și la asta ar trebui să reflectăm. (…) Adio scumpa mea prietenă, sau măcar la revedre într-o altă viață, care cu siguranță nu va fi a noastră. Căci jocurile de-a existența, cum știm, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a și trecut. Este acel minuscul, și totuși de netrecut, Forbidden Game pe care ni-l impune Actualitatea noastră.” (Forbidden Game, pag. 41, 52)

“Dragostea mea,

am  aflat din întâmplare că ești încă în viață.(…) Totuși, s-ar putea întâmpla ca sensul vieții cuiva să fie acela, nesăbuit, de a căuta voci disparate, și poate de a crede într-o zi că le gasește, o zi pe care n-o mai aștepta, o seară în care este obosit și bătrân, și  cântă sub clar de lună, și adună toate glasurile ce vin din nisip. Și nu-i un miracol, gândește-te, pentru că noi nu avem nevoie de miracole, le lăsăm bucuroși altora. Și atunci, gândește-te, poate că-i doar o iluzie, o iluzie mizerabilă, care totuși pentru o clipă, cât ai cântat muzica aceea, a fost chiar adevărată. Și numai de aceea ți-ai trăit viața și ți se pare că asta a dat sens nesăbuinței, nu crezi? La ce folosește o harpă cu o singură coardă?” (pag. 121, 136)

“Dragostea mea,

Ciudată formă de viață este aceasta în care într-o noapte se întâmplă să te trezești în întuneric, să auzi cântând un cocoș și să ți se pară că te afli în gospodăria în care ți-ai petrecut copilăria! (…) Dar tu, dragostea mea, vei fi acolo iarăși? Ți-ai făcut ca și mine, călătoria de întoarcere și totul va începe din nou, luând-o iarăși de la început?” (Ciudată formă de viață, pag. 187, 194)

“Dulcea mea fată mâhnită,

Mâhnirea ți-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o știi, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină, și apoi tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul vină. Într-adevăr e un cuvant insuportabil. (…) Pentru mine, timpul e ca și oprit, știi?” (Ajunul Înălțării, pag. 197, 202)

Din Se face tot mai târziu, editura Polirom, 2008

Sper ca lipsa abilității mele de a fi mai selectivă, să fie în avantajul plăcerii voastre pentru lectură. 🙂

Și ultima scrisoare este cea a Magăi către Rocamadour din Rayuela de Cortazar, la care revin ori de câte ori mă încearcă o dispoziție fuji (cândva culorile filmului Fuji mi s-au părut cel mai apropape de felul în care eu însămi percepeam culorile realității, similare cu cele imediat de după furtună. Am extrapolat și am creat dispoziția fuji – specifică prin intensitatea trăirii la nivelul tuturor simțurilor. În Șotron am regăsit-o în fiecare cuvânt.)

Din categoria no comment

“Bebeluș Rocamadour, bebeluș. Rocamadour:

…îți scriu fiindcă nu știi să citești. Dacă ai ști nu ti-aș scrie sau ti-aș scrie lucruri importante. Odată va trebui să-ți scriu să fii cuminte, să sa te îmbraci bine. Pare de necrezut că odată, Racamadour. Acum îți scriu doar în oglindă, din când în când trebuie să-mi șterg degetul căci se udă de lacrimi. De ce Rocamadour?….Există ceva care se numește timp, Rocamadour, e ca o goangă care mișuna întruna. Nu-ți pot explica fiindca ești atât de mic, dar vreau să-ți spun că Horacio trebuie să vină imediat. Să-l las să citească scrisoarea ca să-ți spuna și el ceva? Nu, nici eu n-aș vrea ca cineva să-mi citească o scrisoare care e numai pentru mine. Un secret doar al nostru, Rocamadour. Nu mai plâng, sunt mulțumită, dar e atât de greu să înțeleg ce se întâmplă, am nevoie de atât timp ca să pricep lucruri pe care Horacio și ceilalți le înțeleg imediat, însă ei care înțeleg atăt de bine totul nu ne pot înțelege pe tine și pe mine, nu înțeleg că eu nu te pot ține cu mine, nu pot să-ți dau de mâncare și să-ți schimb scutecele, să te adorm sau să ne jucăm, nu înțeleg și în realitate nu-i interesează, iar eu care sunt atăt de interesată, știu doar că nu te pot ține cu mine, că e rău pentru amândoi, că trebuie să stau singură cu Horacio, să trăiesc cu Horacio cine știe până când,ajutăndu-l să caute ceea ce el caută de zor și ai să cauți și tu, Rocamadour, fiindcă vei devein bărbat și ai să cauți și tu ca un prost și jumătate. (…)

(…) Așa stau lucrurile, Rocamadour: la Paris suntem ca ciupercile, creștem pe barele scărilor, prin încăperi întunecoase unde miroase a untură, unde oamenii fac tot timpul dragoste și apoi prăjesc niște ouă și pun discuri cu Vivaldi, își aprind țigările și vorbesc (…) suntem foarte murdari, toată lumea e foarte murdară și frumoasă la Paris, Rocamadour, paturile miros a noapte și a somn greu, dedesubt sunt scaune de praf și cărți. (…) N-aș putea să te țin aici, deși ești atât de mic n-ai încăpea nicăieri, te-ai lovi de pereți.(…) și te iubesc așa de mult, Rocamadour, bebelușul meu Rocamadour, dințisor bob de orez, te iubesc atât de mult, năsuc de zahăr, copăcel, căluț de lemn…” (pag. 116-118)

Din Șotron, editura Univers, 1998

Cam atât despre scrisori deocamdată. Pentru a asigura simetrie compozițională acestui articol, închei adresându-vă o a doua întrebare: care e scrisoarea voastră preferată? Iar dacă sunteți curioși, puteți afla aici care ar fi 19 dintre motivele pentru care ar trebui să ne reapucăm de scris scrisori sau aici pentru puțină inspirație dacă intenționați să vă creați propriul kit pentru un astfel de demers.