Bookaholic

Cînd am aflat că Amos Oz o să vină, în sfârşit în Bucureşti, mi s-a făcut dor să-i răsfoiesc din nou cărţile. Aşa că am scos din raft romanele care mi-au făcut pentru prima oară cunoscută literatura israeliană (apoi am descoperit-o pe Zeruya Shalev, dar asta e o altă poveste). Recunosc că aşa m-am apropiat de Amos Oz: citisem atîţia autori, europeni sau americani, de origine evreiască, dar nici unul care să trăiască în Israel şi care să vorbească nu din perspectiva evreului „rătăcitor. Eram deci curioasă să văd cum se conturează raportul cu alteritatea pentru cel care, în sfârşit, după secole de rătăciri – îmi imaginam eu –, nu mai este nevoit să fugă. Dar Amos Oz mi-a arătat că, uneori, cei mai mari demoni vin din interiorul nostru şi că nu e nevoie să fii ameninţat din exterior pentru a te simţi însingurat, ameninţat, înstrăinat. Istoria mică este, în multe cazuri, mai periculoasă şi mai dureroasă.

Am început, zic eu norocos, cu Poveste despre dragoste şi întuneric – norocos pentru că acest roman cu tentă autobiografică conţine şi un jurnal de creaţie ce oferă suficiente indicii la alte cărţi ale sale pe care apoi să îţi doreşti să le cunoşti în întregime. Dacă mă aşteptam să regăsesc în acest roman cu un titlu atât de incitant o poveste în care măcar sentimentul înstrăinării să nu mai fie prezent, a fost o iluzie, căci a fi evreu în propria ţară nu presupune obligatoriu stabilitatea.

Cu o istorie pe cât de nouă, pe atât de tulburată, Israelul oferă un spaţiu nesigur, ameninţat permanent de conflicte religioase şi politice, şi în care cetăţenii înşişi alcătuiesc un popor căruia îi e greu să stabilească o serie de coordonate identitare asemănătoare. Aşa că, pentru copilul care vede născându-se un nou stat, dar într-un mod oarecum nefiresc, atâta vreme cât cetăţenii săi tânjesc la un alt „tărâm al făgăduinţei”, care este Europa, în speţă Europa de Vest, refugiul devine propria sa interioritate.

Şi, după cum, de-a lungul istoriei, evreii au încercat să-şi păstreze identitatea amintindu-şi neîncetat trecutul, aşa Amos Oz îşi înzestrează personajul cu voluptatea de a rătăci prin amintiri şi de a căuta, cu înfrigurare, detalii, nuanţe, frânturi aparent banale din trecut, tocmai pentru a-şi salva identitatea. Iar copilăria, despre care vorbeşte în mai mult de jumătate din această stufoasă carte, este cu adevărat salvarea. E spaţiul în care nici ameninţările teroriste, nici instabilitatea lumii reale nu pătrund. Dar „căderea în timp” vine şi ea, odată cu sinuciderea mamei…

Această „cădere în timp” aveam să o regăsesc apoi în mai toate cărţile lui Amos Oz. În Soţul meu, Michael, Cutia neagră şi Să cunoşti o femeie, căderea este provocată chiar de… căsătorie. Nu că Amos Oz ar încerca să predice împotriva mariajului, numai că, aşa cum se întâmplă de multe ori, căsătoria presupune şi intrarea într-o anume rutină, iar această rutină face ca, în mintea personajelor lui Oz, să se nască spaima că viaţa nu este decât un mecanism de tocat amintiri, momente vii, care au însemnat ceva, la un moment dat.

De precizat însă că personajele feminine sunt cele cu adevărat afectate de conştientizarea rutinei ca fiind un labirint fără ieşire, bărbaţii se complac în situaţia călduţă de tipul trezit dimineaţa-plecat la serviciu-întors acasă. Evident, şi ei sunt zguduiţi de realitatea crudă a faptului că nimic din ceea ce contează nu se poate păstra intact nici măcar în amintire, numai că pe ei nu rutina îi trezeşte, ci evenimente mai brutale, precum boala sau moartea cuiva apropiat.

Soţul meu, Michael debutează printr-o scenă care pe un iubitor de Sebastian l-ar trimite imediat cu gândul la romanul Accidentul: alunecând pe scările Universităţii, Hanna e ajutată de Michael să nu cadă. Se îndrăgostesc şi evoluţia e una banală: se căsătoresc, Hanna rămâne gravidă, e nevoită să renunţe la studii etc. Chiar şi pentru copilul pe care îl vor avea pare că nu simte o dragoste neţărmurită, căci mai puternic este întunericul din propria fiinţă, care o face să vadă peste tot urme ale cruzimii timpului.

În Cutia neagră şi în Să cunoşti o femeie, reconstituirea momentelor căsniciei – prin scrisori sau amintiri – este şi ea o dovadă a faptului că, la Amos Oz, perspectiva rutinei de zi cu zi conţine o moarte cu mult mai crudă decât cea finală: dispariţia, treptat-treptat, a încrederii că viaţa este şi altceva decât o succesiune de pierderi şi compromisuri.

Poate că din câte am spus până acum, ar părea că Amos Oz înseamnă doar sumbru şi deznădejde. Numai că poezia este un filon puternic al cărţilor sale. Notele întunecate despre capcanele timpului şi ale sinelui sunt punctate frecvent de pasaje de un poetic impresionant. Poveşti despre dragoste şi întuneric evidenţiază cel mai bine acest lucru, mai ales în portretizările făcute celor din familia atât de numeroasă încât nu ai cum să nu te gândeşti la un alt scriitor care iubeşte să dezvolte ramificaţii familiale, Garcia-Márquez: unchiul îi apărea, amintindu-şi-l după 50 de ani, ca

un mic Gulliver într-un Brobdingang populat de o mulţime multicoloră de aisberguri măreţe, cocori înalţi şi rinoceri masivi, care se înclină ci toţii în faţa lui, cu recunoştinţă

Sau, à la manière de Proust, mirosul bogat de cărţi din casa unchiului său îi rămâne întipărit în memorie, un miros de

coperţi legate în piele, hîrtie care se îngălbeneşte, mucegai, o ciudată dâră de alge şi lipici vechi, de înţelepciune, taine şi praf

Caracterizându-şi mama, o plasează în regimul introspectiv al romantismului, „îmbibat de referinţa proscrişilor sentimentali cu inimile zdrobite, în care se insuflaseră arome autumnale vagi de decadenţă fin de siècle”.

În Să cunoşti o femeie, pe cât de pustiu e peisajul interior, pe atât de plin de nuanţe (decadente, aş zice) este cel exterior:

Peste grădinile golaşe şi peste pajiştile albite de brumă s-a lăsat o lumină caldă, de culoarea mierii, care dezmierda maldărele de frunze moarte şi aprindea, ici-colo, o strălucire de aramă topită

Când am ajuns la romanele sale recente, Rime despre viaţă şi moarte şi Scene de viaţă campestră, Oz m-a surprins din nou. De data aceasta, prin turnura spre un nivel mai pronunţat ficţional şi (pentru primul caz menţiont) metatextual. Nu îl mai avem pe Oz cel care ne spune „poveşti despre dragoste şi întuneric”, ci un scriitor ce vine cu noi resorturi literare: în primul rând, iese la iveală un neaşteptat spirit ludic.

În Rime despre viaţă şi moarte, plictiseala unui scriitor (denumit chiar Scriitorul) din timpul unei întâlniri literare este, de fapt, ceea ce declanşează imaginaţia sa debordantă. Oamenii din sală devin, rând pe rând, personaje într-o ficţiune pe care şi-o construieşte pe moment, şi, ce e mai trist, viaţa reală pare mai falsă decât ceea ce trece în planul literaturii.

Dacă Rime despre viaţă şi moarte m-a surprins prin jocurile metatextuale, de-a dreptul postmoderne, Scene de viaţă campestră dezvăluie din nou o altă faţă a scriitorului: nu îl mai regăsim nici pe Oz liricul, nici pe Oz ludicul, ci pe un Oz… al absurdului. Căci dacă deschizi paginile acestei cărţi sperând să descoperi o notă idilică în „scenele campestre”, te vei lovi de brutalitatea şi asprimea vieţii de zi cu zi în satul Tel Ilani, unul dintre locurile acelea în care fiecare zi pare copia celeilalte, în care oamenii se cunosc, aparent, până la cel mai mic detaliu şi în care nimic nu trece nevăzut. Din nou, deci, tema distrugerii sinelui de către mecanismul nemilos al trecerii timpului, egal cu sine, numai că văzută la nivelul unei mici comunităţi.

Dacă în alte cărţi ale sale, Amos Oz îşi împinge personajele în pragul disperării atunci când conştientizează cât de mecanică le este, în fapt, viaţa, aici le transformă practic în nişte maşini care acţionează automat. Cele opt povestiri ale volumului compun un peisaj mai degrabă… sinistru: personaje prinse în propriile lor singurătăţi, incapabile să-şi comunice trăirile şi care, mai mult, ajung să viseze la moartea vreunei rude incomode sau, dimpotrivă, să fie atrase discret de gândul sinuciderii; personaje care îşi părăsesc familiile, dar care, acum, nu mai oferă nici un fel de explicaţie, aşa cum se întâmplă în alte romane ale lui Oz, poate eventual o scurtă notiţă, lăsată celui/celei cu care-şi împărţeau viaţa şi transmisă prin altcineva; personaje în aşteptarea vreunui nepot căruia nu au reuşit niciodată să-i mărturisească iubirea, aşteptând momentul potrivit, iar acum se pare că nu mai există ocazia; personaje aşteptând să le treacă viaţa, conştiente că se irosesc între serviciu şi îngrijirea vreunui părinte bolnav. Iar ca dovadă supremă a bolii ce roade fiecare suflet al acestei comunităţi, ultima povestire imaginează un sat în care locuitorii se află într-un stadiu janlnic de evoluţie, ajunşi la pragul de dezumanizare:

„sărmani cu duhul, guşaţi, n-au pic de minte, au membrele schilodite, feţele strâmbe, cu saliva curgându-le pe la colţurile gurii, fiindcă aici toată lumea se împerechează cu toată lumea”.

Un singur om, venit în sat în urmă cu mulţi ani şi care a ajuns să fie pe post şi de notar, şi de medic, şi de avocat etc., îşi păstrează luciditatea  şi observă cu un amestec de scârbă şi resemnare peisajul sumbru (acest ultim capitol, în care se vede plăcerea jocului metatextual, ar putea transforma uşor romanul lui Amos Oz în obiect de studiu la seminarele de TL…).

Amos Oz nu e un capitol încheiat şi aştept să văd cu ce o să ne mai surprindă.

Luni, 27 februarie, ora 18.30, scriitorul va susţine o conferinţă la Ateneul Român împreună cu Gabriel Liiceanu. Biletele vor fi puse în vânzare marţi, 21 februarie, la casa de bilete a Ateneului Român.

Marţi, 28 februarie, de la ora 17.00, sunteţi invitaţi să participaţi la sesiunea de autografe organizată la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45), cu ocazia lansării seriei de autor „Amos Oz“ a Editurii Humanitas Fiction.