Imaginează-te plutind cu barca, printre nuferi și sălcii, pe o apă a cărei liniște perfectă anunță o furtună ce nu mai vine. Cam asta e senzația pe care o ai citind “Valsul florilor”, un volum cu povestiri de Yasunari Kawabata, apărut de curând la Humanitas în traducerea Corneliei Daniela Lupșă. Toate cele nouă povestiri anunță drame, pasiuni răscolitoare, răsturnări de situații, însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. Totul se sfârșeste într-un firesc al lucrurilor pe care nu ai cum să-l bănuiești în timp ce citești textele cu începuturi percutante și acțiuni tensionante.
În “Valsul florilor” – povestire ce dă titlul volumului pe care-l și deschide, și care face trimitere la valsul cu același nume din baletul “Spărgătorul de Nuci”, al lui Ceaikovski – Kawabata crează, cu ajutorul a patru personaje – balerinele Suzuko și Hoshie, maestrul Takeuchi și discipolul său preferat, Nanjo – , tot cam atâtea variante de final. Gesturi, tăceri, cuvinte te fac să crezi că ar putea exista relații de iubire între cele două balerine, între Suzuko și Takeuchi, între Hoshie și Nanjo. Și ele chiar există însă nu în felul în care ți le imaginezi, ca iubiri carnale, ci ca legături profunde între suflete care angrenează personajele într-un incredibil firesc al vieții din care lipsește orice urmă a spectaculozității pe care, poate, ți-o imaginai. Iar dansul este cel căruia li se datorează aceste legături și sigura rațiune de a fi a personajelor – “Dar oare chiar asta mi-e dat? Să nu înțeleg cu adevărat nici frumusețea oamenilor și nici bucuria de a trăi altfel decât prin dans?”, se întreabă Nanjo la un moment dat -.
“Tăcerea”, o povestioară despre un mare scriitor care, din cauza bolii, a ajuns să nu mai poată vorbi și nici gesticula, te face să crezi că fiica lui va scrie (sub îndrumările fără glas ale tatălui) ultimul lui roman. Cel puțin asta deduci din discuția pe care femeia o poartă cu povestitorul venit în vizită. Dar finalul povestirii nu oferă decât sfârșitul unei vizite banale în care s-a servit masa și s-a vorbit despre fantome, boli și romane.
În “Prima zăpadă pe Fuji”, doi foști iubiți se regăsesc după mulți ani în care au suferit din cauza celui de-Al Doiela Război Mondial și a unor căsnicii eșuate. În încercarea lor de a redescoperi ceea ce i-a unit odată ai senzația că și-au recăpătat fericirea pierdută. Însă finalul în care el (Jiro) “își dădu seama că Utako se gândește la despărțire” te lasă cu gura căscată făcându-te să te întrebi dacă nu cumva ai înțeles greșit mesajele textului.
La fel, “Norii de dimineață”, povestirea care încheie acest volum, crează toate datele declanșării unei relații pasionale între o elevă și frumoasa ei profesoară de japoneză. Pasiunea se manifestă însă numai de partea elevei care îi trimite profesoarei scrisori în care-și declară iubirea. Dar chiar dacă profesoara nu-i răspunde în nici un fel dragostei ei, privirea cu care o fixează în momentul în care își ia rămas bun de la toate elevele, ar putea trăda, în cazul acesteia, o pasiune neîmpărtășită.
Povestirile lui Kawabata par dezamăgitoare: nu-ți oferă finaluri pentru care te pregătesc. Însă faptul că acestea se termină enervant de firesc, ca și cum nici o adiere de îndoială și suspans nu te-ar fi atins în timp ce le citeai, le face mai emoționante. Iar ceea ce-ți rămâne în minte după terminarea cărții sunt imagini cu oameni frumoși care dansează și iubesc în tăcere, sunt anotimpurile cu farmecul lor, sunt hortensiile, cameliile, crizantemele, crinii roșii, zăpada de pe Fuji…..
Surse foto: www.humanitas.ro, www.tumblr.com, popmatters.com
