Relaţiile dintre puţinele personaje distribuite de Kawabata în romanul Frumuseţe şi întristare (Ed. Humanitas, traducere din limba franceză de Sorin Mărculescu) sînt următoarele:
Oki e un scriitor trecut de 50 de ani. Îl cunoştem chiar din prima pagină a romanului, cînd decide să se ducă la Kyoto să audă acolo clopotele de sfîrşit de an. Spera ca în „vechiul oraş imperial“ s-o revadă şi pe Ueno Otoko, o cunoscută pictoriţă în stil tradiţional, iubita lui din tinereţe. Renunţase la ea, după ce fata născuse un bebeluş mort, întorcîndu-se, dărîmat, la nevasta Fumiko şi la fiul Taikiro.
De atunci trecuseră douăzeci şi patru de ani. Otoko, care era mult mai tînără decît el pe vremea cînd a trăit cu Oki şi prima ei mare iubire, şi o dramă care a aruncat-o într-un spital de psihiatrie, are acum în jur de patruzeci de ani. A ajuns o pictoriţă apreciată şi trăieşte împreună cu Keiko, ucenica şi iubita ei, o tînără foarte frumoasă, cu ceva nihilist în sînge, pictoriţă şi ea, dar în genul abstract.
În scenă mai apare Taikiro, fiul lui Oki, un tînăr profesor de acum, şi totul este răvăşit de actele greu de înţeles ale lui Keiko, tînăra fata care îşi propune să-şi răzbune iubita pentru lucrurile prin care a trebuit să treacă din pricina lui Oki. I se pare că seducîndu-l şi pe tată şi pe fiu poate să ajungă undeva. Unde, nu ştim, şi aici e toată stranietatea cărţii.
Schiţa asta sumară are şi nu are relevanţă. În romanele lui Kawabata, ca în multe romane japoneze de altfel, relaţiile dintre personaje nu justifică neapărat modul în care ele se comportă unele faţă de altele, nu în felul cu care sîntem obişnuiţi noi să înţelegem lucrurile astea în literatura occidentală, grosso modo. Cauzele şi efectele, fără de care ne e greu să concepem orice fel de naraţiune sau fir deductiv, au o încărcătură mult mai mică în economia acţiunii unei întîmplări din care un japonez decide că vrea să facă o poveste.
În acest roman, funcţia principală o are tocmai indecidabilul: de ce face Keiko ce face şi pe cine vrea de fapt să răzbune? Pe mai vîrstnica şi neconsolata ei iubită, închisă în sine şi într-o poveste pe care nu are de gînd s-o uite, chiar dacă s-a petrecut foarte demult? Sau propria dragoste, pe care s-ar putea s-o simtă neîmpărtăşită de Otoko, scufundată, cum ziceam, într-un trecut care pentru ea a rămas un fundal constant al vieţii de fiecare zi? Mai e şi varianta în care, printr-o logică pe dos şi dintr-o mare iubire (alimentată de sadism!) , Keiko vrea de fapt să-i aducă împreună pe vechii amanţi, forţaţi cumva de o nouă catastrofă, să se întîlnească.
E mult mister în această carte (una crescută în jurul lucrurilor arareori numite răspicat), multă abstracţiune şi multă ambiguitate. Mai e, dincolo de astea, toată ţesătura unui simbolism total impregnat de învăţăturile buddhiste, de ecouri legate de cultul strămoşilor şi de vechi ritualuri în care natura are un rol greu pentru noi de aproximat. Toate astea ne rămîn cvasiinaccesibile. E un univers prea răsfrînt asupra lui ca să putem avea pretenţia că înţelegem şi că rezonăm cu totul.
Dar ce înţelegem, coardele la care rezonăm sînt, cred eu, lucrurile ascunse adînc în tăceri care s-au lăsat peste traume despre care e inutil să vorbeşti. Ce am putea înţelege e nevoia de graţie prin care se poate încerca un soi de împăcare cu tenebrele. Oki scrie un roman în care e îngropată povestea lor de dragoste. Otoko vrea să picteze, după modelul unor vechi reprezentări buddhiste, ridicarea la cer a propriului copilaş pierdut la naştere. Între ei au rămas prea puţine cuvinte, şi tot ceea ar putea să intermedieze orice fel de apropiere e toxic, aduce moarte.
Finalul răvăşeşete tot şi nu-ţi mai poţi închipui nici un fel de carte şi nici un fel de tablou care să poată aduce linişte peste aşa ceva. Poate doar o lungă şi aspră perioadă de izolare, sacră în zen-buddhism, din care se poate naşte un soi aparte de frumuseţe.
