Bookaholic

Pentru că literatura nu este decât o altă formă de autocunoaștere și pentru că este mai legată de viațp decât pare la prima vedere, Orhan Pamuk a hotărât cu Muzeul inocenței să străbată drumul de la realitate la ficțiune și înapoi. Deși nu avea fondurile necesare în momentul în care a început să scrie Muzeul inocenței pentru a pune bazele muzeului care acum, după investirea sumei oferite de Academia Suedeză la câștigarea Premiului Nobel, există în Istanbul, Pamuk și-a construit, de la bun început, cartea ca pe un soi de catalog al muzeului.

Povestea de dragoste dintre Kemal și Füsun, cea care face deliciul cititorilor volumului, poate fi percepută și la un alt nivel începând de anul trecut, când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură din casa acesteia.

La inaugurarea muzeului, Pamuk, cu un aer prietenesc și detașat, a anunțat că, pe lângă dorința lui de a pune într-o nouă lumină relația dintre literatură și viață, și-a dorit foarte mult să le poată oferi tinerilor din Turcia un loc în care să se poată săruta în voie, punând astfel, o dată în plus, accentul pe tradiționalismul societății orientale, care continuă să facă victime în rândul tinerilor prin impunerea unui anumit stil de viață. Simpatică idee, nu-i așa? Mai că vrem și noi ceva care să mai zguduie un pic din temelii societatea cam tradiționalistă în care trăim.

De altfel, dacă ne uităm cu detașare, putem observa că nici volumul Muzeul inocenței nu este, așa cum și-ar putea imagina unii, doar un roman de dragoste. În spatele poveștii nefericite dintre Kemal și Füsun se ascund tabuurile și restricțiile unei societăți tradiționaliste. Chiar dacă Kemal, care este școlit în Statele Unite, dă dovadă de mai mult libertinism față de tinerii de vârsta lui, concentrându-și întreaga atenție asupra sentimentelor sale, putem vedea că nici măcar obiectul afecțiunii lui, frumoasa Füsun, cea care își pierde virginitatea înainte de a se căsători, nu își asumă libertatea.

După ce îl supune pe Kemal unor lungi ani de suferințe, după ce îl lasă să vină în vizită la ea și la soțul ei în fiecare seară timp de opt ani, în momentul în care divorțează și pleacă cu Kemal la Paris, înainte de a se fi căsătorit, continuă să-i spună acestuia că, deși a fost căsătorită, ea continuă să fie pură. Kemal va trebui să-i promită că va susține această versiune pe care o știe a fi falsă, ceea ce înseamnă că, pentru tânăra Füsun, pierderea virginității înainte de căsătorie a fost realmente echivalentul unei drame.

Deși își dorește să ajungă să facă parte din înalta societate, să aibă parte de același respect de care se bucură familia bogată a lui Kemal, Füsun nu reușește niciodată să se debaraseze de ideile preconcepute ale clasei mijlocii, în cadrul căreia a crescut, imposibilitatea de a-și asuma un anumit grad de libertate sexuală fiind cea mai evidentă dovadă.

Însă nu doar diferențele dintre modalitatea de gândire occidentală și cea orientală constuie firul roșu al acestei cărți, ci și structurile narative complexe, care îți atrag atenția asupra faptului că Pamuk este un prozator profesionist, care știe cum să cucerească un număr mare de cititori. În ultima parte, romanul devine un adevărat text postmodern, Kemal discutând, în interiorul cărții, cu Pamuk, cel care-i va scrie memoriile. Mai mult, un bilet de intrare în muzeu se găsește tipărit pe una dintre paginile cărții și, după cum se poate vedea pe site-ul dedicat muzeului pe care autorul l-a deschis în primăvara acestui an, cititorii pot folosi această metodă pentru a avea acces în muzeu.

Ca și Fortăreața albă sau Mă numesc Roșu, și Muzeul inocenței este un roman care se întinde pe dimensiuni prea mari pentru subiectul respectiv. Pamuk supralicitează răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene care aduc în discuție obsesia lui Kemal și manifestările ei. Deși prin aceasta se încearcă doar construirea atmosferei și redarea dimensiunilor precise ale pasiunii acestuia, nu puține sunt paginile care devin obositoare.

Pentru un cercetător al Istanbulului, cartea este extrem de prețioasă, nefiind de neglijat informațiile despre moda și societatea orientală a sfârșitului de secol, însă, pentru un cititor hedonist, amplele descrieri ale orașului și ale obiectelor fetiș devin obositoare. Pe de altă parte, având în vedere faptul că romanul, deși pare a fi un banal roman de dragoste, dă foarte multe informații despre o anumită cultură și despre o tranziție dureroasă pentru o țară săracă, dominată de idealuri religioase, care se vede nevoită să se schimbe pentru a putea rezista în fața presiunilor externe, aș spune că avem de-a face cu o carte care li se adresează multor tipuri de cititori și care, în ciuda micilor defecte, le va aduce acestora o reală satisfacție.