Bookaholic

Despre Orhan Pamuk se vorbește destul de mult pe scena literară, mai ales că a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2006. Fascinația pe care distincția Orient-Occident a exercitat-o asupra modului de a gândi românesc poate fi acum readusă în discuție prin intermediul acestui autor. Mai ales când este vorba despre o carte precum Fortăreața albă, apărută întâi la Cartea Românească și trecută apoi în portofoliul Poliromului. Volumul aduce în prim plan foarte multe dintre temele literare care i-au fascinat permanent pe autori: tema manuscrisului găsit, tema sclaviei, a distincției dintre Orient și Occident, a dublului, a spațiului care nu poate fi luat în stăpânire, a exoticului și nu numai. Ai uneori impresia că Pamuk s-a jucat deconstruind întreaga istorie literară pentru a face un nou puzzle postmodern.

Pornind de la tema manuscrisului găsit, primul narator, cel pe care-l putem găsi și în alte romane ale autorului turc, ne anunță că vom avea parte de o poveste al cărui mister, deși nu poate fi dezlegat, în ciuda faptului că el și-a dedicat ani întregi descoperirii identității personajelor din carte, ne va înduioșa într-atât, încât nu vom putea să nu ne atașăm de protagoniști. Ceea ce, având în vedere că aceștia reunesc trăsături ale multor personaje iubite din cărți ale lui Cervantes, Dostoievski, Umberto Eco și alții, este perfect adevărat.

Narațiunea romanului găsit este spusă de un elvețian care, în secolul al XVII-lea, a devenit sclav otoman. Fiind un învățat, acesta a reușit să le atragă atenția autorităților și să rămână în viață, în ciuda faptului că nu a vrut să renunțe la religia sa. Omul căruia i-a fost încredințat însă pare a-i fi frate geamăn. Asemănarea dintre cei doi este atât de mare, încât naratorul venețian este îngrozit.

Hogea, turcul care seamănă leit cu naratorul, este, la rândul lui, un învățat, însă nivelul cunoștințelor sale este mult inferior, motiv pentru care scavul este pus să-l învețe tot ce știe. Orele de lucru petrecute împreună par a le fi benefice amândurora, atâta timp cât Hogea nu se lansează în permanentul său discurs despre diferențele dintre orientali și occidentali și cât nu exagerează cu obsesia sa de a afla ce îi face pe oameni să fie diferiți.

Sclavul își judecă stăpânul în cea mai mare parte a timpului, îl consideră inferior și este din ce în ce mai convins de faptul că nemulțumirile acestuia vin din prea îndelungata reflecție asupra sinelui, boală care pare a le fi specifică orientalilor. Cercetarea prea atentă a sinelui nu poate aduce decât nemulțumiri, motiv pentru care, în momentul în care Hogea începe să cugete la întrebarea „De ce eu sunt eu?”, sclavul începe să-l ironizeze mai mult ca oricând. Lupta lui Hogea cu sinele este cu atât mai complicată cu cât, când se privesc împreună în oglindă, amenințați fiind de contaminarea cu ciumă, celor doi le devine foarte limpede că ar putea face oricând schimb de identitate, corpurile asemănându-li-se atât de mult, încât nimeni nu i-ar putea recunoaște.

Tema dublului este dublată de cea a oglinzii, iar narațiunea începe să fie din ce în ce mai mult o poveste despre identitate și diferență. Când, în timpul campaniei militare, Hogea începe să-i siluiască pe occidentalii care-i ies în cale, forțându-i să se spovedească pentru a putea vedea diferențele dintre ei și orientali, măsură care nu îi aduce însă nici măcar o confirmare, în joc apare și tema religiei. Oamenii par a fi toți la fel, indiferent de țară, de vârstă, de religie. Dacă sunt identici, atunci ei pot fi interșanjabili. Nimeni nu poate vedea diferența între un om și dublul său.

Aflați în fața Fortăreței albe,  adică a unei cetăți leșești pe care turcii nu o pot cuceri indiferent de strădaniile pe care le depun, care tronează asupra lor asemenea unui paradis de neatins, stăpânul și sclavul se trezesc căzuți în dizgrația Padișahului. Temându-se pentru viețile lor, cei doi fac schimb de identități, iar Hogea fuge în Veneția, în timp ce sclavul rămâne Mai-marele-astrologilor. Viețile lor continuă liniștite, amândoi ajungând să fie împliniți și mulțumiți, suferind de o singură boală: dorul de celălalt.

Finalul îl surprinde pe sclavul care pozează de ani drept Hogea dezvăluindu-și adevărata identitate în fața unui vizitator venit din Italia, de la adevăratul Hogea. Iar ultima scenă te face să te îndoiești asupra adevărului tuturor celor spuse. Nu mai poți să-ți dai seama dacă nu cumva naratorul sclav este realmente el sau doar pretinde că ar fi. Iar descrierea finală invită la relectură pentru a căuta mai multe indicii, pentru a te lăsa încă o dată prins în jocul identității.

Deși anumite fragmente sunt puțin lungite, naratorul insistând prea mult asupra unei idei care i se pare importantă și pe care nu vrea ca cititorul să o rateze, cartea este splendidă. Iar exoticul curții otomane, al pasiunii Padișahului pentru animale și al descoperirilor științifice la care cei doi visează pe malul Bosforului face ca romanul să fie realmente fascinant.