Bookaholic

Unul dintre scenariile care m-au fascinat întotdeauna este acela al unei întâlniri imaginare dintre autor și cititor. La prima strigare, e ca un joc de tenis cu peretele – niciodată nu vei ști ce răspunde cu adevărat celălalt, nici tu, ca autor, nici eu, ca cititor. Dar câte lucruri vom învăța unul despre celălalt.

Cu Fukuyama am purtat, cred, printre cele mai multe discuții imaginare de până acum. Asta pentru că Sfârșitul istoriei și ultimul om pune atât de multe probleme – de la legitimitatea regimurilor politice dictatoriale, până la eficiența sistemelor democratice în cazul țărilor în curs de dezvoltare sau etica muncii – încât la un moment dat ai vrea să te oprești din citit și să-l rogi pe autor să-ți mai explice una-alta.

Toate astea însă nu sunt întâmplătoare. Fukuyama încerca să demonstreze, la începutul anilor ’90 și cu exaltarea specifică perioadei imediat de după căderea comunismului în Europa de Est, că lumea se îndreaptă, încet, dar sigur, către treapta finală a unei evoluții sociale care se va finaliza, invariabil, cu o acceptare universală a unui singur tip de stat: liberal, democratic, capitalist.

Ca să facă asta, te trece prin mai multe etape. Începe istoric: întâi tratează problema regimurilor autoritare și de ce ele ajung să fie înlocuite de democrații, indiferent că vorbim de dictaturile militare din America de Sud, de politica izolaționistă a lui Salazar sau dictatura Franchistă, ori dictaturile comuniste din Europa de Est și din Asia. Apoi îți explică de ce cocktailul capitalism-democrație-liberalism este cel mai eficient pentru un stat din punct de vedere economic. Trece la aborarea filosofică – de altfel, conceptul de sfârșit al istoriei nu îi aparține, a apărut și la Kant, și, mai ales, la Hegel, care îi oferă lui Fukuyama materia primă pentru demonstrația filosofică a teoriei sale.

Nu se limitează însă doar la Hegel – te trece, pe rând, prin contractualiști –  Hobbes, Locke și Rousseau, apoi Machiavelli, și, când ajunge la Republica lui Platon, agață din zbor noțiunea de thymos, pe care o așează frumușel lângă dorința de recunoaștere a omului (motorul istoriei la Hegel) și ți-o servește drept cauză universală pentru tot binele și răul din lume.

Ici colo, Fukuyama face timid referire și la istoria modernă a României, în special la Revoluție, căreia îi oferă o explicație mai puțin conspiraționistă și cu mai mult bun simț decât ai putea crede.

Sfârșitul istoriei și ultimul om e un mozaic fantastic de date, fapte, și crâmpeie de istorie și filosofie: de la descrierea primului om al lui Hegel, Locke și Hobbes, până la motoarele erei Meiji în Japonia și Renașterii Fundamentaliste în Iran – Fukuyama aleargă prin toate cu o asemenea viteză, încât de multe ori, te lasă în urmă. Dezorientat, dar fascinat, o să trebuiască să dai câteva pagini înapoi ca să recitești, ca să înțelegi. Și o să faci asta de multe ori pe parcursul cărții, pentru că e al dracului de stufoasă.

În plus, conexiunile logice pe care le face autorul american (ce a fost directorul adjunct al echipei de planificare politică din cadrul Departamentului de Stat al SUA), deși îți produc în mod frecvent tot felul de clic-uri în cap (din categoria: hei, asta chiar are sens, de ce nu m-am gândit niciodată?) sunt prea multe și prea complexe pentru a fi asimilate complet la o singură lectură. Întotdeauna mi s-au părut pretențioși autorii care au scris cărți pe care trebuie să le citești de mai multe ori ca să le pricepi, însă Fukuyama nu scrie ficțiune. El nu te pune sa ghicești, îți explică, uneori prea școlărește chiar. Faptul că tu nu poți ține pasul este numai și numai problema ta. Omul are o cultură generală incredibilă, iar Sfârșitul istoriei și ultimul om pare construită cu finețea și detaliul unei opere renascentiste.

Ceea ce e cu adevărat deosebit la cartea asta nu e însă conținutul bogat în informație, și nici măcar legăturile pe care le face autorul ori ipoteza lui. E faptul că acum 20 de ani Fukuyama prezicea victoria democrației și a capitalismului, și că treaba asta a avut sens – până recent. Însă mi-aș dori extrem de mult să știu opinia lui față de evenimentele din ultimul timp, de mișcările de tip Occupy Wall Street. Nu suntem chiar la sfârșitul istoriei, după câte se pare.

A doilea lucru remarcabil este faptul că, dacă în prima parte a cărții filtrul american prin care e privită lumea e destul de iritant – aproape ai sentimenul că Fukuyama încearcă să-ți demonstreze de ce toată lumea ar trebui să-și dorească să trăiască într-o Americă (plus că perspectiva lui asupra comunismului est-european este foarte americană), în a doua jumătate a cărții îți dai seama că tot ceea ce îți spune Fukuyama despre mentalitatea locuitorilor SUA îți dezvăluie ceva despre tine, ca non-american. Explicația motivelor pentru care americanul de rând se implică în politică, importanța politicii ca manifestare a thymosului, care a stat la baza principiilor stabilite de „Părinții Întemeietori”, îți indică chiar unul din lipsurile mari alee societății românești.

O să închei cu un citat din capitolul despre etica muncii, capitol care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare angajat român, indiferent unde și pentru cine lucrează:

Muncitorul est-german sau sovietic, obligat de activistul de partid să muncească pentru a construi socialismul (…) considera munca drept o povară care trebuia ocolită de câte ori era posibil. Țările Europei de Est care au pornit pe drumul democratizării se confruntă, toate, cu problema refacerii eticii muncii bazate pe interesul personal al individului, după decenii de obișnuință de a trăi pe cheltuiala statului.

Păi, nu?