Când spui revoltă în Rusia, spui, de fapt, încă unul care o va păți – cel puțin asta e imaginea cu care aproape ne-am obișnuit. Nu despre asta scrie Prilepin în Sankea, ci despre revolta în sine, care nici nu trebuie să aibă un sens, o ideologie: ce sens are sistemul din Rusia, ce poți face? Singurul răspuns al generației tinere este: nu poți decât să te revolți.
În cap i se încâlceau două senzații, stranii și unice: în curând toate vor lua sfârșit, și – nimic nu se va termina niciodată, așa va fi mereu, de aici încolo. Doar așa.”
Așa se termină romanul lui Prilepin, care e unul foarte bun (face parte din colecția editurii Cartier, coordonată de Vasile Ernu) și care te ține cap coadă. Mi s-a întâmplat ca la început, până să intru cum trebuie în atmosfera și în acțiunile partidului extremist al “constructivilor”, din care face parte și Sankea, să am senzația unui teribilism pe care nu-l prea înțelegeam: și ce cred puștii ăștia că vor face vandalizând vitrine, răsturnând mașini de miliție, înfruntând aceeași miliție la mitinguri? Ce vor obține, care e sensul?
Destul de rapid îți dai seama că o astfel de întrebare nu poate veni decât de la cel care se uită pe geam, de la o distanță cât se poate de confortabilă, la lumea de acolo, și în nici un caz de la cineva care trăiește în acea lume. Zahar însuși a fost membrul partidului național bolșevic, acum interzis în Rusia, a participat la mitinguri, și a semnat manifestul Putin Must Go, publicat în martie 2010.
Zahar Prilepin
Sankea este un activist, așa cum sunt și prietenii lui, printre care memorabilii Negativ (uriașul) și Pozitiv (fratele mai mic). Nu stă la discuții filosofice, umaniste, rutinate și blazate din categoria “Și ce crezi că veți câștiga cu asta?”. Și el, și ceilalții constructivi știu că nu e altă cale, că discursul nu servește la nimic, iar furia lor se traduce în răfuieli constante, se vorbește și de asasinate, în Rusia și în țările din jur (cazul Letonia). Intri destul de ușor în vria constructivilor, e molipsitoare, în replicile pe care le dau “autorității”:
-Oamenii ca tine se mîntuiesc înghițind Rusia, cei ca mine (Sankea – n.r.) mistuindu-și propriul suflet. Rusia e hrănită cu sufletele fiilor ei – prin asta e vie. Nu prin cei drepți, ci prin cei blestemați. Eu sunt fiul ei, fie și unul blestemat. Iar tu ești o simplă coadă de topor…”
Rusia lui Sankea este una despre care doar vom citi probabil: dimensiunea revoltelor constructivilor, Jana care aruncă mizerii în capul președintelui, operațiunile de asasinare a unui avocat din Letonia care le-a condamnat camarazii sunt de neimaginat în Rusia atât de controlată a lui Putin. Dar furia generației lui Sankea e cât se poate de reală.
Spre final, constructivii reușesc să ia în stăpânire un oraș: invadează depozitul forțelor speciale, se instalează în primărie. Nu poate fi o victorie, însă replica unuia dintre ei e memorabilă:
-Tu credeai că e pe bune? – a întrebat Oleg.
-Ce, pe bune? – s-a răsucit spre el Venea.
-Statul… ăsta… al lor – a pronunțat Oleg cu o ură nemaipomenită.”
Dincolo de lupta asta care îi macină și în același timp îi ține “vii”, mai apar și alte Rusii în Sankea: una arhaică, cu drumuri pe care abia poți ajunge cu tractorul, liniștită ca o icoană veche (a bunicilor lui Sașa); și una a apartamentelor îmbibate de sărăcia comunismului, în care și cei mai curajoși dintre constructivi cresc flori (cum e Negativ). Călătoria lui Sankea cu sicriul tatălui său, într-o noapte de iarnă, spre satul bunicilor, e unul dintre fragmentele cărții pe care nu ai cum să-l uiți ușor.
Iar romanul are și un site fain, traducerea în engleză însă nu e la fel de faină.
L-am pus deja pe Prilepin pe lista rușilor ce trebuie citiți.
