Bookaholic

E un subiect la care m-am gândit mai demult, de când Alex începuse să scrie despre Sorokin şi Dovlatov. De fapt, asta e lista pe care el ar trebui să o facă, dar pe care am ajuns să o pun eu cap la cap. De ce? Pentru că, cum necum, ruşii ăştia incită mereu, la ei e altceva: e Putin, e Voina, e Kremlin, sunt republici, proteste, marşuri, crime. Nu mai vorbim de momentul actual, când ochii aţintiţi asupra Moscovei – Putin din nou preşedinte, Voina au fost la noi – ne fac şi mai surescitaţi, curioşi.

Şi pentru că anul trecut am petrecut  O lună cu Anna Politkovskaia, poate cel mai bine ar fi să începem cu Jurnalul ei, despre Rusia reală şi atroce. Jurnalul rusesc înseamnă o lectură zguduitoare, mărturia unui jurnalist care şi-a pierdut viaţa încercând să spună adevărul.

Săptămâna trecută citeam cronica Laurei despre Daniel Stein, traducător, cartea Ludmilei Uliţkaia. M-a surprins abordarea problemei evreieşti versus creştinism, de fapt abolirea diferenţelor. Eu am cunoscut-o pe Uliţkaia vorbind despre femei, despre femeile din Rusia mai exact: Cei dintâi şi cei de pe urmă este cartea de povestiri care mi-a rămas şi clar, şi acut în minte. Tot despre femei sunt şi Minciunile femeilor şi Al dumneavoastră sincer, Surik.

Din categoria ruşilor mai apropiaţi de zilele noastre, recent l-am descoperit de Saşa Sokolov. Când am citit despre apariţia sa în colecţia Strada Ficţiunii, nu ştiu de ce m-am aşteptat la o satiră a societăţii, a sistemului, a mamei Rusiei, doar cartea se numea Şcoală pentru proşti. Sunt aproape de final şi pot spune că am citit una dintre cele mai sensibile şi postmoderne autoficţiuni ruseşti: prin ochii unui copil înscris la şcoala pentru proşti, şcoala specială de unde nimeni nu va deveni inginer, deci respectabil, ci va rămâne prost. Foarte curând vă voi spune toată povestea 🙂

Şi, reversul medaliei, când căutam o mărturie sensibilă, am dat peste o satiră noir: Tatiana Tolstaia – Zâtul. Tatiana (născută în 1951) este strănepoata lui Lev Tolstoi, iar Zâtul un monstru care stă mereu la pândă într-o Moscovă unde şoarecii sunt moneda de schimb. Alegoria apocaliptică are în centru un scrib, pe Benedikt, care tot transcrie textele Dictatorului şi care ajunge să ucidă pentru a mai citi o carte. Sunt abia la început şi cu lectura, şi cu fiorii – e apăsătoare şi dark.

Un rus contemporan, despre care am auzit pentru prima dată din recomandările lui Costi Rogozanu, este Zahar Prilepin. Nu i-am citit romanul Patologii, însă de curând la editura Cartier a apărut Sankea, o carte despre tânăra generaţie din Rusia şi lupta ei continuă, dar şi zadarnică cu propria ţară, cu ea însăşi. Clar de pus pe listă!

Să ne întoarcem însă la ruşii emblematici, legende uneori pomenite în cărţile celor mai tineri. Zaza Burciuladze, de pildă, un tânăr scriitor georgian despre care ţi-am vorbit deja, face din romanul Gheaţa, de Sorokin, un leitmotiv al poveştii cu care-şi începe cartea. Gheaţa e ceea ce le uneşte pe cele două personaje, dialogul de aici se înfiripă. Cât despre Vladimir Sorokin , da, trebuie citit: e de ajuns să reluaţi cronica la Kremlinul de zahăr ca să vă convingeţi.

Pentru că l-am amintit pe Burciuladze, se spune că ar fi influenţat de copilul teribil al “marii literaturi sovietice”: Venedikt (Venicika, pentru cunoscători) Erofeev. Venicika este teribil, iar Jurnalul unui psihopat fix despre asta e vorba: Rusia insuportabil de aberantă, absurdă, crâncenă pentru un adolescent de 18-19 ani, perioada în care a scris cele 5 caiete predate celui mai bun prieten atunci când e exmatriculat. Soluţia? Votca, revolta, delirul şi uneori poezia:

18 decembrie

Să bea-a-a-au!
Să beaaaaaaaaaaau!
Bea-a-a-au, în pizda mamei voastre!

De Venicika încercaţi să găsiţi Moscova-Petuşki, un straşnic poem în proză.

Şi totuşi mai există un Erofeev, şi tot musai de citit – Victor Erofeev. În afara numelui comun, nu există altă legătură cu Venedikt (născut ’38, iar Victor în ’47).  Cărţile lui Victor au fost traduse şi la noi, tatăl său a fost interpretul lui Molotov în anii ’40. Victor a trăit o vreme la Paris, iar în prezent locuieşte la Moscova, unde face emisiuni culturale pentru un post de televiziune (Kultura) şi Radio Liberty. Ar fi o completare interesantă pentru descifrarea Rusia actuale.

La noi au mai apărut: Stalin cel Bun, Cinci fluvii ale vieţii, Enciclopedia Sufletului Rus

Lui Serghei Dovlatov i se spune “cel mai american dintre ruşi”. În recenzia la Compromisul, Alex explică savuros de ce:

Sincer să fiu, Dovlatov își recunoaște cam tardiv Compromisul. Adică, se face nene să emigrezi în leagănul imperialismului sub identitatea falsă a unui evlavios reconstructor al sionismului și să scrii an de an câte-o cărţulie în care să denigrezi realizările mamei Rusia și-ale înfrăţitelor sale republici socialiste?

Aparent, se face. Și bine că s-a făcut, pentru că altfel n-am fi avut parte de unul dintre cei mai americani scriitori ruși ai, și nu mi-e frică s-o spun, „tuturor timpurilor”. De ce? Pentru că e succint. Pentru că e preponderent dialogal și anti-meditativ, în ciuda faptului că multe dintre laconicele sale sentinţe sunt atât de meșteșugit încondeiate încât pot fi lejer introduse într-un dicţionar de aforisme. Iar dacă stilistic e american, emoţional, afectiv și, uite c-o zic și p-asta, intelectual, e rus până în măduva oaselor.

Viktor Pelevin este un alt rus de ţinut pe raft: dar nu doar de ţinut şi admirat la înălţime, ci de ţinut şi citit în profunzime. Despre Generation P vă va vorbi foarte curând Cristina, până atunci vă spun ce mi-a transmis: e demenţială! Ştiţi de la ce vine P? Ei bine, de la Pepsi :)) Şi, da, avem de-a face cu o satiră.

L-am lăsat la final pe unul dintre ruşii pentru mine cei mai răscolitori: Vladimir Makanin. După Underground ar trebui să se facă un film, un film de cel puţin 120 de minute pe culoarele unui bloc comunist cât o farbrică mare şi cotlonoasă, cu istoriile şi ororile ei. Petrovici are grijă de apartamentele celor plecaţi şi bogaţi: stă în ele şi e plătit pentru asta. E paznic de locuinţe şi în timp ce ascultă paşii dindărătul uşilor, fantazează cu un simţ al realităţii zdrobitor despre lumea lui şi lume în general. Atâta luciditate mai rar. Makanin poate tranşa orice.

Mi-am aruncat încălţările, umblu desculţ pe covor. Fotoliul mă aşteaptă; care rus l-ar citi pe Heidegger , dacă n-ar exista traducerea lui Bibihin? Dar de-abia m-am potolit, de-abia, aş putea spune, m-am liniştit la încă un hic et nunc, când am auzit cum cineva tropăie în dreptul uşii. Sună. Deschid – nici măcar pe vizor nu m-am uitat: e clar că a venit unul abţiguit de la nunta aproape pe sfârşite, dar încă gălăgioasă de la etajul nostru. Într-adevăr: Kurneev. Soţul Verei. Am noroc.  (aşa începe marea carte)

Ruşii universal valabili rămân, fireşte, Ilf şi Petrov. Iar despre Rusia din vremea lor, de neratat este minunatul Jurnal rusesc, semnat Steinbeck şi Robert Capa.

Altfel Rusia actuală e foarte bine rezumată pe înţelesul nostru de A. D. Miller, corespondentul The Economist la Moscova, al cărui roman Dezgheţul a fost şi pe lista scurtă a Booker-ului.

Rusia, a spus Steve, privindu-mă drept în ochi cu ochii lui injectaţi şi devenind, dintr-o dată, serios, e ca Lariamul. Ştii, medicamentul ăla pentru malarie care-ţi dă vise nebuneşti şi te face să sari pe fereastră. N-ar trebui s-o faci dacă eşti genul de persoană care are sentimente de nelinişte sau de vinovăţie. N-ar trebui să încerci Rusia. Pentru c-o s-o iei razna.

Şi pentru că tot am avut One World cu filme brici, nu am putut uita documentarul Thieves by Law, de anul trecut, iar de anul acesta recomand Planeta Kirsan, o republică în care propaganda se face prin şah.

În final, o imagine care mi-a plăcut.