Bookaholic

Ia să deschidem noi Feed reader-ul, Facebook-ul, Blogroll-urile și să mergem din blog în blog să vedem ce cărți au mai căzut pradă ochilor critici ai cititorilor din online.

V-am spus cât de mult mă bucur că s-a întors Terorista? Într-o blogosferă de multe ori fără criterii sau fără limbaj, felul în care ea scrie despre carti e un exemplu pe care bine ar fi să-l urmeze mulți. Un nou text aduce, ca de obicei, două cărți: Cum trăiesc morții, de Will Self, care i-a plăcut, și Stéphane Audeguy, In memoriam, care a dezamăgit-o.

Un mic cârlig din Cum trăiesc morţii: odată ajuns pe tărâmul celălalt, te aşteaptă să te chinuiască tot felul de personaje din viaţa ta. Printre ele Grăsanele, fiinţe alcătuite exclusiv din grăsimea pe care ai dat-o jos sau ai pus-o la loc în timpul curelor tale de slăbire. Grăsanele lui Lily Bloom (are trei!), care moare din cauză că a fumat în draci, se distrează să-i strige veşnic: “grasă şi bătrână”.

Mimo s-a întâlnit cu Oamenii lui Mihai Mateiu, car ei-a plăcut atât prin consistența cărții, dar și cum arată.

M-a uimit consistenţa fiecărei poveşti, portretul fiecărui personaj creionat cu cele mai fine linii; Mihai Mateiu e-un tare bun observator al lumii din care face parte (am recunoscut descrierile Clujului drag şi mie, unde autorul locuieşte de 13 ani). Oamenii lui sunt puşi în faţa unor situaţii limită, al căror final îl poţi întrezări printre rânduri, dar nu asta te ţine legat de poveste, ci analiza teribilă pe care scriitorul le-o face personajelor sale – le sfredeleşte mintea şi inima cu burghiuri de cuvinte, până îi lasă fără suflare în paginile din mâinile tale.

Ionuca se întoarce la un clasic contemporan – Joseph Heller cu a sa Catch 22 și al său memorabil Yossarian.

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe.

Sorin Ghergut are un fan: Zum! Sinceră să fit, are mai mulți, printre care mă număr. 🙂 Zum scrie cu pasiune despre Uverturi și reziduuri. Am scris și noi, i-am luat și interviu, dacă vă amintiți.

E foarte mișto. Asta e clar. Încântător, plin de surprize (uite alt cuvânt care-ar fi mers în lista de mai sus), emoționant, pe alocuri te umple de duioșie și de drag, e aiuritor de răscolitor. Râzi și ți se mai și umplu ochii de lacrimi, faci atâtea tumbe de bucurie încât după ultima pagină ești complet amețit de încântare. Cum ar veni, ești high on poetry.

Chinezu l-a descoperit pe Paul Veyne cu a sa Sexualitate și putere în Roma antică. Ne spusese el că e pasionat de treaba cu romanii.

Am citit ”Sexualitate și putere în Roma antică” pe nerăsuflate. Pentru că încă de la primele pagini m-a cucerit stilul lui Paul Veyne de a pune problema. Dar am decis să îmi fac un tricou imaginar cu numele lui când am ajuns la pagina 168 a cărții, unde am găsit o superbă palmă dată celor care văd sacru și subtgerfugii semantice si simbolice în orice chestie istorică ce nu poate fi consțiincios explicată și care mă enervează pe mine corespunzător.

Cu ceva obiectii, Adinei B ii place Deadline. Și nouă ne-a plăcut și am considerat-o necesară, așa că înțelegem.

Deadline e un roman plăcut de citit dintr-o serie de motive: e scris limpede și fără artificii stilistice inserate pentru efectul artistic, umanizează lumea clinică a birourilor corporate dând glas oamenilor care își duc în ele mare parte din viața lor și creează în jurul unor persoane și evenimente despre care am citit cu toții în presă o poveste de viață care ar putea fi adevărată.

Micawber s-a oprit asupra ultimei cărți de Ilf și Petrov – 1001 de zile sau noua Șeherezadă. Spune despre carte că înseamnă mai mult decât un raft de istorie literară. Dacă o spune el, dar și pentru că și nouă ne plac Ilf și Petrov, o punem pe lista de lecturi.

Cititorul are ocazia să facă cunoştinţă râzând (sau poate nu) cu realităţile sovietice înspăimântătoare ale anilor 1930, precum epurările din instituţiile de stat (şi ele, de două categorii, după gravitatea interdicţiilor), uniformizarea şi penuria tot mai pronunţată a bunurilor de consum, viaţa în comun (universul claustrant din komunalka), permanenta stare de asediu şi activismul social tembel, dar coercitiv.

Capricoarna, pe langa faptul ca pleaca in Peru, a citit cartea lui Cătălin Dorian Florescu – Drumul scurt spre casă. Ținând cont că vorbim despre un imigrant care scrie despre un imigrant, am încredere în cronica ei.

Roman bun, legat, corect, fără să fie strălucitor sau voit inovativ.  O proză cinstită care nu caută succesul prin trucuri stilistice, mai degrabă scrisă, în opinia mea, din nevoia de a spune povestea şi, la fel ca la Dinev, dintr-o dorinţă poate nemărturisită de a expune oamenilor printre care trăieşte scriitorul acum o altă faţă a Europei de est, de a le dezamorsa nişte prejudecăţi şi de a-i convinge că umanitatea are aceleaşi coordonate indiferent de locul de naştere al personajelor ce o compun.

Despre Femeile lui Bukowsi scrie Devoratorul de cărți. Ca de obicei, e relaxat și cu tot felul de istorioare.

Dar lecturile, ca și chefurile, erau prilejuri de a cunoaște femei. Și Hank cunoștea destul de multe. Brunete, blonde, roșcate. Înalte și scunde. Grase și slabe. Vegetariene, artiste, burgheze, turiste, curve, cu copii sau fără, cu soți sau fără, tinere, mai puțin tinere, nebune, nebune de legat. Și îi plac toate.