Urmărind de ceva vreme ce se întâmplă prin lumea literară din .com și .co.uk, n-am putut să nu observ că există nume care se repetă. Normal, există autori și autori. Unora le place să iasă la rampă, să dea interviuri, să stea pe Twitter, și, în general, să-și dea cu părerea despre diverse. Altora, nu – când a apărut contul fals de Twitter al lui Cormac Mccarthy, au vuit toate ziarele. Nimănui nu-i venea să creadă că un autor atât de retras precum McCarthy (care încă scrie la mașina de scris!) ar putea să facă un asemenea salt tehnologic.
Pe de-o parte, atunci când un autor își lansează o carte, e normal să fie vizibil în media. Când a lansat Damned, anul trecut, în septembrie, Pahlaniuk dădea și câte două interviuri pe săptămână (spre exemplu aici și aici).
Pe de altă parte, să luăm exemplul lui Salman Rushdie, campion absolut la acrobații mediatice. Omul știe să cum să se mențină în atenție publicului, cu sau fără voia lui. În aprilie, anul trecut, recomanda cărți pentru clienții unui hotel din Manhattan care nu-și aduseseră nimic de citit.
Apoi: ne vorbește despre seriale (și astfel apare zvonul cum că ar lucra la unul pentru Showtime), protestează față de regulile de imigrare din UK, apare (cu surle și trâmbițe) pe Twitter, își dă cu părerea despre Game of Thrones (“garbage, yet very addictive garbage”), se alătură mișcării Occupy, face mișto de Kim Kardashian, intră într-o dispută cu Facebook, flirtează ca un puștan pe Twitter, apoi își abandonează Julieta – lansând un alt scandal, își cere în căsătorie fosta iubită…
… și ajungem la festivalul din Jaipur, unde i s-a interzis să participe din cauza unor amenințări cu moartea care, ups, ar fi fost produse chiar de guvernul indian. Iar acum câteva zile s-a implicat în controversa privind prețurile la e-books.
De la Rushdie, trecem la Margaret Atwood care este, de asemenea, unul dintre scriitorii peste care dai destul de ușor în media, dar are ușor altă abordare, mai puțin înclinată spre scandaluri și mai mult pe contribuții la diverse proiecte și anchete.
Astfel, când nu stârnește reacții neașteptate din partea politicienilor cu tweeturile ei, Atwood participă în proiecte literare Twitter-based. Mai mult, autoarea canadiană scrie pentru The Guardian – dacă sunteți cititori ai ziarului, sigur o să dați la un moment dat peste unul din articolele ei, precum povestirea asta, sau articolul acesta, chiar despre Handmaid’s Tale. Anul trecut, când s-a lansat In Other Worlds (un volum de eseuri în care autoarea dezbate ideea de science fiction), a dat și interviuri. Lansarea volumului de eseuri (cu ilustrații desenate chiar de ea), faptul că unul din romanele ei va fi ecranizat sau că In Other Worlds va fi publicat pe un soi de hârtie specială, făcută din paie, au menținut-o în atenția publicului pe scriitoarea de 71 de ani.
Un autor foarte prezent în media este și Jeff Kinney, ale cărui apariții sunt, în general, sub formă de interviuri: în noiembrie si decembrie, Kinney a dat și câte două interviuri pe săptămână, pentru același ziar (un exemplu aici și aici, sau aici și aici).
Când vine vorba de auto-opromovare, însă, metodele tradiționale sunt bune doar pentru muritorii de rând: Michel Houellebecq nu poate să dea interviuri și să vorbească despre romanele lui ca un autor obișnuit. E prea bad boy pentru asta. Accidental, aflându-se chiar în timpul promovării romanului Harta și teritoriul, autorul francez ne-a ținut cu sufletul la gură în septembrie când a dispărut. La urma urmei, ce mod mai potrivit de a-și panica fanii poate găsi un existențialist decât de a dispărea, fără urmă (în neant, normal, unde vreți)?
Ei bine, finalul a fost ca Houellebecq (care nu e fan telefoane și alte unelte moderne ale diavolului) pur și simplu uitase că are treabă cu fanii. Mon Dieu, ce ușurare!
Iar dacă nu poți să dispari, poți să faci lumea să vorbească despre tine declarându-te deschis împotriva a ceva ce, în general, oamenii iubesc. Vorbim de războiul lui Jonathan Franzen cu Twitter și cu cărțile digitale. Același Franzen care în 2001 refuza participarea cu romanul Corecții la clubul de carte a lui Oprah, dând naștere unui scandal, încheiat în 2010.
Twitter is unspeakably irritating. Twitter stands for everything I oppose… it’s hard to cite facts or create an argument in 140 characters… it’s like if Kafka had decided to make a video semaphoring The Metamorphosis,
spunea Franzen, dând naștere hashtag-ului #JonathanFranzenHates, la care au contribuit și colegi de breaslă, iritați nu de opinia lui, ci mai degrabă de felul în care a pus problema, mai ales că declarația venea la scurt timp după ce Franzen s-a opus deschis cărților digitale, pentru că “ne distrug societatea”.
Prezenți în media, fie prin interviuri, fie prin activitatea în social media (bloguri și Twitter), sunt și autori ca William Gibson, Paulo Coelho – care e la extrema opusă lui Franzen, e cel mai popular scriitor pe Twitter și se exprimă de obicei prin blogul lui – și Neil Gaiman (pe care, la fel ca și pe Margaret Atwood, Jonathan Safran Foer, Joyce Carol Oates, David Nicholls sau David Lodge, sunt șanse mari să-l prinzi prin anchete precum asta sau asta, în care autorii dau sfaturi autorilor tineri – partea întâi, partea a doua, ori campanii pentru scriitori precum asta).
George R. R. Martin iar face parte din categoria autorilor foarte prezenți în media – dar la asta a contribuit și scandalul apropo de apariția ultimului volum din seria A Song of Ice and Fire, ca și popularitatea serialului produs de HBO.
La fel de bine stă și JK Rowling, din motive lesne de înțeles. Știrea că scrie o carte pentru adulți a făcut înconjurul lumii, cu toate că nimeni nu știe nici despre ce e – nici nu mai vorbim de detalii precum o dată de lansare, și așa mai departe.
Iar în ultima vreme Rachel Cusk este destul de discutată, datorită controversei lansate de cartea ei de memorii, Aftermath, în care își disecă propriul divorț și aduce în atenția publicului viața privată a ei și a familiei ei, chestie pentru care a fost intens criticată (mai multe despre asta în interviul de aici).
Și totuși, dacă ar fi să facem un top al celor mai hyped scriitori din ultimul an, câștigătorii cu siguranță v-ar suprinde, pentru că vorbim de Charles Dickens și surorile Brontë.
Începând cu februarie 2011, sunt 258 de mențiuni ale numelui lui Dickens numai pe site-ul The Guardian, iar articolele vorbesc despre tot felul de lucruri: de la recenzii ale lucrărilor lui, la recenzii după puneri în scenă ale acestora, la discuții despre semnificațiile lor pentru omul mileniului trei, ba chiar o discuție apropo de cum a fost ridicat la randul de superstar literar (mai ales că a fost și bicentenarul nașterii lui, în februarie).
Cât despre surorile Brontë, ele au fost readuse în atenția publicului prin remake-ul la Jane Eyre cu Mia Wasikowska și cel la Wuthering Heights. Dintr-o dată, au fost descoperite manuscrise ascunse de-ale lor, ba chiar se pare c-ar fi scris science fiction. De ce sunt surorile hyped dintr-o dată? Citiți într-un articol despre Brontëmania.
E un lucru bun faptul că autorii ajung în atenția publicului prin media, fără ca acțiunile și opiniile lor să fie cunoscute doar unui public extrem de mic de consumatori de literatură, chiar dacă asta nu se întâmplă neapărat și la noi – câte ziare românești știți cu o secțiune specială dedicată știrilor din lumea literară? Scriitorii ar trebui să fie superstaruri, am zis-o deja. E doar interesant de văzut ce face fiecare cu atenția care i se acordă – și ce a trebuit să facă fiecare pentru a o obține.
Și revenind la plaiuri mioritice – voi care credeți că sunt scriitorii cei mai prezenți în media zilele astea? Sau măcar în ultimul an?
