Bookaholic

Am citit cîteva dintre cărţile Aurorei Liiceanu, mai ales dintre cele publicate mai de curînd şi am continuat să le citesc din cel puţin două motive: pentru bizareria poveştilor de viaţă despre care scrie şi pentru că m-a interesat parcursul femeile cărora le face cîte un mini-portret, de regulă centrat pe  o trăsătură dominantă de caracter.

În  Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii,  Aurora Liiceanu se ocupă de două femei ale căror biografii par la poli opuşi: Hadley Richardson, cunoscută pentru că a fost prima soţie a lui Ernest Hemingway şi Zelda Fitzgerald, un personaj excentric, cu o viaţă tumultoasă, cu varii manifestări artistice, între care un roman (Save me the Waltz) parţial cenzurat de mai celebrul ei soţ, Scott Fizgerald.

Hadley ar fi aşadar „supusa“, femeia de casă care nu are alte ambiţii în afară de cele ale soţului, iar Zelda, rebela, cea care ajunge să se autodistrugă tot încercînd să iasă din orice fel de formă care i-ar fi putut  bloca instinctul de a se exprima ca individualitate.

În legătură cu Hadley, reactualizasem cîteva lucruri foarte de curînd, citind romanul Paulei McLain, Soţia din Paris (şi Aurora Liiceanu a avut acest roman ca punct de pornire şi de referinţă). Nu ştiam foarte multe detalii despre viaţa Zeldei, în afara celor comune, scandaloase şi inevitabil ajunse clişeu. Îi rămîn aşadar îndatorată Aurorei Liiceanu pentru faptul că mi-a făcut cunoştinţă cu mai complicata biografie a unei femei care nu merită, cred, să fie recomandată comod, ca soţia nebună a lui Scott Fitzgerald. Partea dedicată Zeldei e foarte bogată în chestionări subtile, juste, care reaşează într-o lumină interesantă o femeie cu o viaţă complicată şi cu o operă cvasinecunoscută. Dau un singur exemplu, legat de modul în care Zelda şi-a scris unicul roman în ciuda eforturilor lui Scott de a o împiedica:

Prima formă a romanului scris a fost trimisă de Zelda editorului lui Scott, Max Perkins, la editura Scribner. Scott a considerat acest gest o îndrăzneală, o trădare. El s-a simţit înşelat de Zelda, care se folosise de materialul lui. De aceea a trimis, plin de furie, o scrisoare doctoriţei Mildred Squires; aceasta, în pofida recomandărilor bărbaţilor doctori, care, la dorinţa lui Scott şi probabil şi ca urmare a opţiunilor lor, îi interziceau Zeldei să scrie, o încurajase, susţinînd că aceasta era o indicaţie terapeutică benefică.

Aurora Liiceanu anunţă că îşi construieşte cartea urmărind raportul de putere pe care fiecare dintre cele două îl are cu partenerul ei, ambii soţi fiind scriitori celebri. Dezideratul anunţat în carte e urmat, în linii mari – personal am simţit nevoia unor dezvoltări mai nuanţate în cazul relaţiei Hadley-Hemingway, cu mai puţină condescendenţă pentru Hadley. Atitudinea psihologului faţă de fiecare dintre cele două femei pe care şi le alege ca personaje e, deci, transparentă. A fost limpede pentru mine că nu aprobă modelul Hadley şi că are mai multă înţelegere şi preţuire pentru Zelda.

Ceea ce aş fi aşteptat însă, dincolo de implicitele reacţii de adeziune sau respingere, ar fi fost un exerciţiu prin care să înţelegem mai bine de ce aceste femei au luat deciziile pe care le-au luat, în contextul fiecărei poveşti, şi nu în ce măsură ele răspund unei scheme pe care o aprobăm/adoptăm sau nu. De ce o numeşte pe Hadley „supusă“ (ah, cuvîntul ăsta!) şi de ce a practicat Zelda un anume tip de rebeliune, autodistructivă, pînă la urmă?

În cazul biografiei Zeldei am simţit, e drept, că Aurora Liiceanu e dispusă să facă genul ăsta de efort într-o măsură mai mare decît atunci cînd o analizează pe Hadley. Dar atunci cînd vorbeşte despre prima soţie a lu Hemingway e greu să nu simţi că o judecă, iar senzaţia transpare chiar din pasaje care se vor pur descriptive, sau din titluri de capitol de genul Smiorcăielile soţiei şi dorul lui de ducă. Şi nu e nicio ironie la mijloc.

Ce m-a contrariat însă mai mult în tipul de analiză pe care îl face Aurora Liiceanu în cazul lui Hadley, în special, este un soi de verdict lăsat fără explicaţii suplimentare, cu caracter general şi normativ. Cînd discută fixaţia exclusivă a lui Hadley pe relaţia de cuplu, de pildă, o explică prin faptul că …femeile nu pot avea mai multe axe atenţionale!

Cum aşa, m-am întrebat? De ce? Ce anume ar determina o astfel de realitate, dacă aşa stau lucrurile? E un dat, o fatalitate sau e ceva condiţionat social? Cum şi cine a ajuns la concluzia asta şi de ce am lua-o ca atare? Mă întreb inevitabil, pentru că (tocmai pentru că )Aurora Liiceanu nu se ocupă de astfel de întrebări. Pare că lucrurile stau aşa pentru că aşa a considerat Ortega Y Gasset, şi asta pare suficient. Citez:

Psihismul masculin este mai puţin concentric decît cel feminin. De aceea revin la Ortega y Gasset, la care găsesc observaţii ce se potrivesc aici. Psihismul bărbatului are epicentre şi cu cît un bărbat este mai viril în accepţie psihologică, cu un eu mai robust, cu atît sufletul lui este mai dislocat şi împărţit în compartimente autonome. Tendinţa lui este să refuze o gravitaţie unitară a atenţiei. (…) «Axa atenţională e multiplă la bărbat, în general». Hadley nu era aşa. Nu era aşa pentru că era Hadley şi pentru că era femeie. (…) Hadley trăia cu o singură axă atenţională şi chiar mai mult, dacă la unele femei această axă se fixează asupra unui singur lucru în diferite etape ale vieţii lor, la ea fixarea era mereu aceeaşi.

Metabolizez dificil afirmaţii ca asta, oriunde le-aş citi, mai ales cînd vin livrate scurt şi fără un context lămuritor. Nici o detaliere suplimentară nu mai apare nicăieri în carte. E ca şi cum faptul că lucrurile aşa stau ar fi clar ca lumina zilei pentru toată lumea, de necontestat, iar să te apuci să analizezi evidenţe de felul ăsta  ar fi o copilărie.

Am mai dat peste un exemplu de generalizare de acelaşi tip, una care de data asta nu mai plasează femeile în zona deficitului de atenţie, ci într-una la fel de veche şi de îngustă: cea a depersonalizării, fenomen pe care femeile-l trăiesc, spune Aurora Liiceanu,  mai des decît bărbaţii. Din nou, nu ni se spune în ce context, din ce cauze, unde anume e mai frecvent şi ce spune asta despre societăţile în care aşa ceva predomină. Ni se spune că lucrurile stau aşa şi atît:

Depersonalizarea este mai frecventă la femei, care trag bărbaţii spre casă, unde sînt ele. Ea se asociază cu mecanisme de control, generate de frica femeii că stabilitatea este ameninţată din exterior, din afara cuplului.

De ce se simt atunci majoritatea femeilor atît de nesigure încît recurg la ceea ce psihologul numeşte mecanisme de control? În ce măsură astfel de mecanisme sînt nocive pentru cine le pune în practică, din ce nevoie au apărut şi ca reacţie la ce? Ce anume din exterior pune sinele acestor femei în pericol forţîndu-l să recurgă la astfel de mecanisme? De ce pare atît de firesc ca femeile să trăiască cu frica de a-şi pierde partenerul? Şi de ce presupunem din nou că locul lor e acasă, acolo unde încearcă să-i atragă pe bărbaţi (al căror loc e, evident, oriunde în lumea largă)?

Sînt întrebări (şi sînt doar cîteva!) care s-au pus în alt secol, şi faptul că le repet aici are ceva descurajant. Cartea Aurorei Liiceanu este pe primul loc în topul vînzărilor unei foarte cunoscute librării din Bucureşti. Nu spun că poveştile pe care ea le propune nu ar merita să se poziţioneze acolo. Spun doar că  orice fel de afirmaţii care plasează femeile într-o schemă îngustă, care mai pare şi „naturală“, au un impact enorm şi, din nenorocire, negativ rău pentru femei. Şi cred că în momentul la care vorbesc e absolut necesar să repet, şi eu, şi cît mai mulţi, astfel de constatări de domeniul evidenţei.

Mă gîndesc, cu tot respectul pentru munca doamnei Aurora Liiceanu,  că dacă nu aducem în discuţie mai mult limita unor scheme ca astea, în România femeile vor continua să fie privite ca ceva mai puţin decît un bărbat, plătite cu ceva mai puţin şi în continuare, demne de mai puţin. Iar asta va părea, nu-i aşa, natural.