Bookaholic

M-am bucurat imens citind A Moveable Feast, am trăit cu gîndul la scris şi la Paris, la cîtă fericire pot să aducă, luate împreună, şi m-am bucurat citind că şi dragostea era posibilă, odată cu literatura. Mi-a rămas o amintire primăvăratică şi solară după cartea asta,  foarte preţioasă. Aproape că mi-e teamă s-o recitesc, să nu stric ceva!

Nu mi-a fost teamă, în schimb, să citesc Soţia din Paris, de Paula Mclain (trad. Iulia Gorzo, Editura Humanitas Fiction, 2012), un roman care povesteşte, din punctul de vedere al lui Hadley Richardson, prima soţie a lui Ernest Hemingway (cea din A Movable Feast!) despre perioada în care erau îndrăgostiţi şi încercau să-şi facă loc în Paris, în anii ’20.

Pe atunci Hemingway nu devenise Hemingway, nicio carte nu fusese scrisă, Parisul era sărac şi invadat de inadaptaţi care se visau artişti şi scriitori, şi chiar dacă se trăia din puţin, se bea din plin şi toţi visau frumos. Din cînd în cînd coşmarurile războiului abia terminat rupeau liniştea nopţilor lui Hem (dar şi ale altora, de unde şi nevoia de jazz şi rîuri de alcool) şi încă  nu putea dormi cu lumina stinsă. Dar o avea pe Hadley cea mămoasă, prospeţimea lor, o întreagă viaţă de explorat şi prieteni noi: Gertrude Stein şi Alice B. Tocklas, Ezra Pound, John Dos Passos, Scott Fitzgerald şi Zelda şi aveau să vină şi alţii, mulţi  alţii.

Ziceam că nu mi-a fost teamă să mă apuc să citesc Soţia din Paris, şi asta pentru că nu am avut mari aşteptări. Nu ştiu dacă să fi fost vreo prejudecată la mijloc sau pur şi simplu experienţe destul de proaste cu bestsellerurile NY Times. Nu şi cu ăsta. E un roman care recuperează o celebră poveste de dragoste şi aerul timpului în care s-a consumat, scris de cineva care s-a documentat cu pasiune, care  nu se poticneşte cînd povesteşte şi care ştie să folosească foarte bine suspansul. Altfel, de ce am citi o carte al cărei sfîrşit îl cunoaştem foarte bine?

Sursa

Paula McLain a făcut un lucru esenţial pentru un scriitor, în special pentru unul care are de-a face cu personaje din viaţa reală: a încercat să le  înţeleagă situaţia. A încercat s-o înţeleagă şi pe Hadley, a încercat să-l înţeleagă şi pe Hemingway şi a încercat să nu facă o poveste revanşardă. E greu să te abţii la aşa ceva ştiind cum s-a dezlipit Hemingway de prima lui nevastă după ce s-a îndrăgostit de prietena ei bună, Pauline Pfeiffer. E greu să nu încarci pesonajul cu o doză de indignare suplimentară, dar Paul McLain a ales să descrie, şi nu să facă judecăţi explicite.

A  descris foarte credibil criza prin care au trecut cei doi şi a încercat să  aproximeze ce anume s-a transformat în Hadley după ruptura de bărbatul pe care l-a iubit pînă la autonegare. A transferat indignarea căre vocile altor personaje, care fac comentarii despre relaţia celor doi şi despre rolul lui Hadley, de sacrificată de serviciu. Aş zice că e o formulă care pune lucrurile într-o perspectivă justă, deşi recunosc că eu am  simţit nevoia unor contestări un pic mai categorice.

Ok, nu mi-e greu să-mi închipui că cineva poate păstra o amintire afectuoasă fostului iubit, mai ales după ce au trecut anii şi s-a dus ranchiuna, dar înainte de asta curge sînge, se lasă cu ură, cu  revoltă, cu indignare, şi parcă în carte toate valurile astea negre (pe care Paula MacLain nu le ocoleşte) prea  se sparg în marea iubirii care pacifică tot.

Sursa

Hadley nu a fost o flapper cu capricii, regii personale şi ambiţii ieşite din comun. Dar nu a fost nici o femeie convenţională. I-a oferit mai tînărului ei soţ un confort fără de care nu ştiu dacă relaţia lor ar fi fost posibilă, un confort mai mare decît şi-a oferit ei înseşi. Ea nu pare să fi avut ambiţii artistice: cînta la pian, dar nu a susţinut nici un concert public (singurul programat a fost anulat pentru că era prea devastată după ruptura de Hemingway ca să performeze în faţa unui auditoriu frmat din toţi prietenii lor, sofisticaţii). Admira scriitorii şi artiştii cu care intrau în contact, era o persoană curioasă, informată şi şi-ar fi dorit relaţii fireşti cu ei, şi nu poziţia de interlocutor de mîna a doua, cum se pare că o trata Gertrude Stein, de pildă. Gertrude, care avea, în salon, colţul destinat soţiilor…

N-avea cum să-i fie uşor lui Hadley între scriitori (majoritatea bărbaţi) cu vieţile cam făcute praf, dar cu teorii sclipitoare despre coabitarea concubinajului şi a mariajului, aranjamente  de care ea n-avea deloc chef.  Sau să trăiască simţind destul de des o ostilitate făţişă faţă de valorile pe care le preţuia.

E o scenă în roman în care Pound îi spune direct că la el în casă nu calcă picior de copil, no offence, Hadley! Hadley a vrut un copil, Hem nu, dar l-au avut apoi pe Bumby şi tatăl a fost apoi foarte mîndru de tănăra lui familie. Doar că n-a durat foarte mult. A venit succesul, a apărut Fiesta, care l-a făcut faimos, viaţa lor s-a schimbat şi tînărul Hemingway a descoperit că vrea mai mult, sau pur şi simplu şi-a amintit că de fapt vrea totul. Apoi, ştim ce s-a întîmplat.

Sursa

Hemingway din acest roman nu e însă cel pe care am ajuns să ni-l imaginăm în mod automat: nu e macho-ul dezabuzat şi avid să-şi demonstreze în fiecare secundă cît e de bărbat. La început, cel puţin, e un artist tînăr, plin de pasiune, foarte conştient de potenţialul lui, dar şi capabil de generozitate. E un personaj un pic mai sensibil, mai cald, mai de interior decît cel care avea să devină.

Hadley, aşa cum o inventează Paula Maclain, e o femeie căreia întîlnirea cu un scriitor de o extraordinară forţă i-a schimbat viaţa, iar finalul romanului ne lasă să înţelegem că şi tîrziu, după sinuciderea lui Hem, Hadley a continuat să creadă că a fost incredibil de norocoasă să-l întîlnească. Citind despre legătura lor, cît timp a mers bine, chiar pare ceva pentru care ai motive să te simţi norocos. Multe, dar nu toate. Au fost şi suficiente privaţiuni şi clipe de amarnică singurătate, de frustrare, momente în care şi-a dat seama că în afară de ambiţiile lui, pe care i le-a menajat mereu, nu-i mai rămînea mare lucru.

Sursa

E ceva foarte trist în biografia acestei femei care a încercat să pună în practică povestea cu ataşamentul necondiţionat şi cu susţinerea pînă la uitarea de sine. N-a mers, n-are cum să meargă şi Hadley a descoperit, într-un mod dureros (cum altfel?), că există nişte limite dincolo de care viaţa devine de netrăit.

Am terminat cartea cu o senzaţie apăsătoare şi apoi am mai căutat una, alta pe net despre scriitoare. Din fericire am dat peste un interviu numai bun pentru situaţiile de felul acesta, în care o carte te băgă într-o stare proastă: unul foarte comic,  făcut într-un salon de înfrumuseţare care e şi club de carte. Doamnele de acolo par să se distreze foarte tare, şi din cînd în cînd invită scriitori să le pună întrebări. Le-am invidiat! Vă las să vedeţi miniinterviul. Pe mine mă binedispune total să văd cum cineva  renunţă de tot la morgă şi  se bucură din tot sufletul de o carte care i-a spus ceva.