Este dificil să scrii despre ultima seară a unui festival frumos, cumva intim, prietenos. FILB, festivalul independent de literatură de la București, ediția a VI-a, s-a încheiat aseară, la Clubul Țăranului de la Muzeul Țăranului Român. Am rămas cu un soi de dor îmbinat cu regret – parcă aș fi vrut să continue, să devină o obișnuită ca seara, după muncă, să ajung acolo, să-i ascult pe scriitori citind, vorbind, purtând conversații de tot felul – și cu promisiunea celor patru oameni faini din specia organizatorilor (Vasile Ernu, Oana Boca, Bogdan Alexandru-Stănescu, Ioana Gruenwald) că ne vom revedea la anul, cu și mai multe suprize și aceeași atmosferă simpatică.
Scriitorii invitați vineri, 6 decembrie, au fost Robert Perišić (Croația), Kei Miller (Jamaica/ Marea Britanie), Adrian Schiop (România) și Andrei Dósa (România). Seara a fost moderată de Luiza Vasiliu (redactor Dilema Veche).
După ce autorii au fost prezentați (click pe numele de mai sus ale scriitorilor pentru a afla mai multe despre ei) și după lecturi ale unor fragmente de proză și poezie din scrierile lor, Luiza Vasiliu a început să-i ia la întrebări pe invitați. Le-a adresat întrebări una și una, stârnind amuzament sau tensiune atât în sală, cât și pe scenă. Am ascultat păreri pro și contra unor subiecte precum politica și literatura, etichetele aplicate autorilor, ne-am distrat cu răspunsurile invitaților referitoare la dificultatea de a scrie scene de sex bune sau la muzica pe care ar alege-o pentru propria înmormântare, am fost atenți la ce spun aceștia în legătură cu centrul lor geografic, cu profesia lor și multe altele. Vă invit, la rândul meu, să lecturați o parte din conversațiile purtate în ultima seară de FILB.
Moderatoarea a început prin a spune că fiecare scriitor care apare public, la el în țară sau altundeva, are o etichetă lipită de frunte – despre Adrian Schiop se spune că scrie literatură gay, despre Andrei Dósa că este o tânără speranță a poeziei, care este pe cale să confirme sau a confirmat, Robert Perišić este scriitorul dintr-o țară din Est, care a trecut și peste un război cumplit, iar Kei Miller este scriitorul venit din zona Caraibe, încărcată de spiritualitate, legende etc. După mica introducere, a plasat întrebarea: ”Cum vă raportați la eticheta aceasta, cum vă vedeți voi pe voi înșiși? Așteptările celor din jur vă influențează discursul?”
Răspunsurile, evident, au variat; însă niciun scriitor nu se simțea extrem de confortabil cu etichetele care i se pun.
Adrian Schiop citind – Sursa
Schiop spunea că nu se regăsește în eticheta aceasta, că scrie literatură în care, întâmplător, apare și tema gay. Andrei Dósa a părut suprins de eticheta care i s-a pus, spunând că este puțin enervant că, după prima carte, toată lumea se așteaptă ca a doua carte să fie la fel de bună sau chiar mai bună, lucru care, după părerea lui, te face să fii puțin încrâncenat. A adăugat că lui i se pare eronat să compari o carte cu o alta, chiar dacă este scrisă de același autor.
Robert Perišić își începea răspunsul afirmând că s-ar putea să fie și el o tânără speranță. A continuat spunând că de la scriitorii din spațiul iugoslav, croat, se așteaptă să abordeze tema aceasta a războiului, a anilor ’90 – ”Eu am schimbat puțin abordarea, nu am scris numai despre războiul de la noi, ci și despre războaiele lor, ale celorlalți. Așa că, în final, a ieșit un mix din care nu rezultă că este vorba de un spațiu anume, ci de toate spațiile cuprinse de război”.
Kei Miller afirma că are o relație ciudată cu etichetele și că încearcă mereu să le evite, pentru a nu fi limitate de ele. Mai mult, a spus că întotdeauna a simțit și crezut că se poate scrie o literatură mare dintr-un spațiu mic și că ar fi fericit să fie un scriitor național, dar niciodată nu ar scrie o literatură naționalistă.
Kei Miller – Sursa
Continuând linia deschisă, Luiza Vasiliu i-a întrebat apoi dacă se simt defazați că ei scriu, proză sau poezie, în timp ce lumea se învârte după alte principii; invitații au răspuns pozitiv. Se pare că pentru toți este greu să le spună celorlalți cu ce se ocupă, căci întâmpină tot felul de reacții. Sigur, majoritatea au și alte slujbe pe care le scot la înaintare atunci când sunt întrebați de profesia lor.
Apoi, discuția s-a oprit în dreptul politicii și literaturii. Având în vedere că scriitori prezenți aseară la București sunt interesați de zonele marginale în literatura lor, moderatoarea a profitat de ocazie pentru a-i întreba despre opțiunile lor politice și dacă acestea dirijează sau nu zonele de interes.
Andrei Dósa – Sursa
În acest context, Adrian Schiop afirma că opțiunile sale politice contează, dar sunt schimbătoare, în funcție de ce vrea să scrie. Andrei Dósa consideră că este bine ca poeții să fie apolitici, el însuți încercând să evite zona aceasta; a adăugat că, atât timp cât a lucrat în America, a început, fără să vrea, să fie puțin de stânga. Robert Perišić credea că nu-ți poți partaja creierul așa; că, dacă ai anumite valori, acestea în mod obligatoriu se vor regăsi și în textul tău – ”Eu cred că orice text are și un anumit aspect politic în el, într-o formă sau alta. Uneori, un scriitor este puțin confuz – ceea ce este bine – într-o problemă cu iz politic și, scriind, deschide niște uși”.
Jamaicanul Kei Miller spunea că este imposibil să nu fii politic căci, dacă decizi să fii apolitic, ești, de fapt, politic. ”Nu trebuie să te îngrijoreze. Scriitura oricum va avea legătură cu politica. Apoi, politica nu te ajută să scrii literatură bună; un scriitor care este obsedat de politică și nu în ceea ce privește ritmul, lirismul și rima, va ajunge să fie un scriitor slab”, a completat el.
V-ați întrebat vreodată de ce spațiu sunt atașați unii scriitori? Iată că aseară am reușit, prin vocea moderatoarei, să primim patru răspunsuri clare cu privire la centrul lumii invitaților, geografic vorbind.
Kei Miller a fost destul de previzibil: ”Centrul lumii mele este Caraibe, nu este nicio îndoială în legătură cu asta”. Oricum, a adăugat că este întotdeauna atent atunci când scrie ca centrul să fie Caraibe, dar ceilalți, din afară, să se poată identifica cu acesta.
Robert Perišić spunea că este născut la mare și trăiește pe continent, la Zagreb, fiindu-i mult mai ușor că este departe de ai lui pentru că altfel nu crede că ar putea scrie. ”Am fost mereu la margine, și în raport cu familia mea, și cu ceilalți. Pentru mine, a fi la margine este un avantaj pentru că poți privi lumea cu alți ochi. Nu este vorba de un loc anume, ci de un neloc. Acum sunt la o vârstă la care, cred, eu, aș putea să trăiesc în orice parte a lumii”, a adăugat scriitorul croat.
Andrei Dósa a fost (cum altfel?) poetic, afirmând că consideră că centrul geografic în care un scriitor se simte bine este de fapt el însuși. ”Oriunde m-aș fi dus, am simțit că oamenii sunt aceeași. Chiar dacă sunt anumite bariere culturale sau de libă care ne despart, dacă dăm la o parte cortina asta, atunci descoperim că peste tot oamenii sunt la fel. Îmi place în aceeași măsură Brașov-ul și București-ul, probabil că la un moment dat mă voi muta înapoi în Brașov pentru că are un vibe mai liniștit. Aș putea să stau și la New York, dar nu mai mult de unul-doi ani. E interesant să descoperi mai multe orașe pentru că fiecare are un alt vibe”.
Adrian Schiop spunea că, una peste alta, centrul său este București, deși i-a luat ceva timp să se obișnuiască cu el. De asemenea, a completat că, deși hipsteresc, visul său ar fi să stea o perioadă la Berlin.
Rugat să recomande un scriitor puțin cunoscut, dar care scrie bine și ar trebui citit, din țara lui, Adrian Schiop a vorbit despre un prieten de-al său, care scrie foarte bine povestiri tot cu tematică gay, dar care nu vrea să publice: Ștefan Iancu (jurnalist, scrie la Esquire, Vice). Lui Andrei Dósa i-a fost greu să aleagă unul singur, oprindu-se la Petru M. Haș, ale căror poezii le recomandă. Robert Perišić l-a menționat pe Miroslav Krleža, iar Kei Miller pe Earl Lovelace.
Ultimele două întrebări pe care Luiza Vasiliu le-a adresat au fost sarea și piperul serii, cireașa de pe tortul FILB de 6 ani. Mi-a plăcut tare mult dezinvoltura cu care le-a pus, cred că aveam nevoie de puțină dezinhibiție. Pentru că răspunsurile au fost savuroase, le voi reda integral.
Prima, legată de sex: ”De ce este sexul atât de greu de scris în literatură, de ce nu avem un premiu pentru cea mai slabă scenă de spălat vasele, ci pentru cea legată de sex?”
Andrei Dósa: ”Pentru că-n timpul sexului îți pierzi capul, de-asta e greu să mai scrii despre așa ceva”.
Adrian Schiop: ”Dacă scriu bine secvențe de sex este pentru că visez mai mult la ele decât am parte. Cred că asta e explicația: cei care au parte de mult sex scriu prost despre el”.
Robert Perišić: ”E greu să descrii acele acțiuni legendare. Atunci când scriu despre sex, încerc să redau o dramă unor personaje sau o comedie. Cred că trebuie ca scena să aibă o anumită energie sexuală, care este foarte greu de obținut. Să nu fie ceva mecanic, forțat, o descriere simplistă de tipul ceva a intrat undeva. Este foarte greu să scrii despre aceste lucruri și să obții fragmente literare foarte bune. Sigur, este o mare tentație pentru noi, scriitorii care nu suntem conservatori”.
Kei Miller: ”Scriu o povestire de ani de zile, citesc din ea din când în când, deși nu este publicată. Este plină de sex, pagină după pagină. Mereu încerc să surprind partea comică a lucrurilor. Știți momentele acelea când ai avut parte de sex extrem de jenant, de o partidă foarte, foarte proastă? Te uiți la persoana respectivă și te întrebi dacă a fost la fel de rău pentru ea cum a fost pentru tine. Te întrebi dacă ești tu de vină. Și, tocmai pentru că vrei să uiți momentele respective, pe care nu le poți recunoaște nici măcar față de tine, este mult mai greu să te ocupi de ele în literatură”.
A doua, despre muzică și moarte. Moderatoarea și-a motivat întrebarea pe care urma să o adreseze prin faptul că toți cei patru scriitori de pe scenă scriu, în literatura lor, și despre muzică: manele în Ferentari (Adrian Schiop), muzică de hipsteri (Andrei Dósa), rock-ul care ne-a salvat de comuniști (Robert Perišić) și raggae la Kei Miller. Așadar, ”Ce piesă și-ar alege pentru propria înmormântare?”
Adrian Schiop: ”Nu știu, cred că Cu ce m-am ales în viață”.
Andrei Dósa: ”Pentru că sunt prea tânăr și nu pot fi serios în legătură cu răspunsul meu, aș zice IDM (Intelligence Dance Music) foarte frumos ar merge perfect la o înmormântare. Sau un remix foarte bun”.
Robert Perišić: ”Știți vorba aceea: După mine, potopul. Puțin îmi pasă de ce-o să se întâmple după ce o să mor. Dacă e să aleg ceva, să-mi cânte muzică techno”.
Kei Miller: ”O întrebare atât de ciudată! Nu știu ce melodie să fie, dar mi-aș dori să fie incredibil, incredibil de tristă, ca oamenii care nu mă cunosc să plângă până nu mai pot, să se arunce pe jos de tristețe, să-și smulgă părul din cap. Vreau bocitoare profesioniste. Vreau tot pachetul. Trebuie să fie un cântec hardcore, extrem de dramatic”.
Au urmat întrebări (timide) din public și un mic discurs ținut de Vasile Ernu la închiderea festivalului. Apoi, organizatorii ne-au delectat cu vin și plăcinte.
Precum vă spuneam și la începutul materialului, mi-este un pic dor de FILB, deși abia s-a terminat. Parcă aș vrea să dureze mult mai mult, tocmai pentru că este un eveniment literar fain, cu scriitori unul și unul, dintre cei mai ”fierbinți” ai momentului, o întâlnire între noi și ceilalți, o diversitate mult prea puțin găsită la noi, un festival făcut cu și din suflet. Sperăm că ați fost acolo și v-ați bucurat de această ediție așa cum am făcut-o noi și … să ne revedem la anul!
