În 2007, Editura Humanitas Educațional a publicat un volum care cred că i-a îngrozit și continuă să le dea fiori părinților de pretutindeni. Volumul lui Florin Bican, Cântice mârlănești, care conține 27 de texte în versuri, nu pare a se potrivi în niciun fel cu ideea de educațional. Și sunt de acord cu acest lucru dacă ne referim la copii cu vârste mici pentru care sadismul versurilor lui Florin Bican nu este potrivit. Însă ar fi greșit să credem că doar aceștia au nevoie de educație. Adolescenții și tinerii, dar nu numai, ci și adulții sunt destinatarii reali ai unei astfel de cărți.
Umorul și ironia de care versurile acestea dau dovadă vor fi perfect pe gustul adulților, care vor putea face o lectură de gradul doi, descifrând și indiciile referitoare la comunism și la abrutizările produse de proletcultism pe care autorul le lasă la vedere. Pe de altă parte, tinerii vor fi atrași de sadismul de care dau dovadă personajele și vor putea, în acest fel, să se apropie pentru prima dată de o perioadă pe care nu o cunosc direct, dar pe care vor fi mai pregătiți să o judece cu limpezime după ce atenția le va fi atrasă și în această direcție de textele savuroase ale lui Florin Bican.
Mârlănia cântată încă din titlu este trăsătura dominantă a tuturor personajelor pe care le regăsim în carte. Fie că este vorba de Arabella, de Samurai, de Finlandeza Haricleea, de Măcelarul Magellan, de Geta cu bricheta sau de caporalul M. Ilie, avem de-a face cu personaje care adoptă violența cu veselie, care se răvrătesc și schimbă regulile jocului prin teroare sau care sunt pur și simplu dependende de sadism.
Una peste alta, niște mârlani care amintesc de bancurile cu Alinuța Sadica. Și care le par foarte asemănătoare celor mai în vârstă cu diverși dictatori ai tuturor timpurilor.
Nota educativă nu lipsește, căci fiecare ajunge, mai devreme sau mai târziu, victima victimelor sale. Spre exemplu, „Samurai aʼ luʼ Amoc / şi-a luat drujbă din talcioc / Dotată cu trei motoare. / Mândru ca cireşu-n floare, / A ieşit la drumul mare, / S-arate de ce-i în stare, / Că-şi luase drujbă Suzuki, / Să rămână toţi kabuki… / Cum mergea pe drum la vale, / Îi fugeau zbierând din cale /şi vecini, şi animale, / Că aşa un aparat / Nu se mai văzuse-n sat. «Ce-aveţi, bre, ce s-a-ntâmplat, / Nu cumva v-aţi speriat? – / Mi se prefăcea, niznai, / Şugubăţul Samurai – / Vă precipitați de parcă / Vreo primejdie vă-ncearcă / Ce fugiţi în graba mare / Ca la colectivizare?» (…) Sus-numitul aparat / Mi ţi l-a deposedat / De drujbă şi chimonou / Şi i-a tras vergi la popou. / Precum ştie tot păgânuʼ, / Codru-i frate cu românuʼ, / Dar hotarul milenar / Îi e verişor primar, / Cum s-a lămurit pe loc / Samurai aʼ luʼ Amoc… / După care-a fost cazat în spaţiu capitonat / Şi-a primit alt chimonou, / Alb-imaculat şi nou, / Cu mâneci amplificate / Legate fundă la spate. / Acum timpul şi-l petrece / Cu bonsaii din ghivece. / Iar când doctorii-l îmbie, / C-o drujbă de jucărie, / Samurai refuză blând, / Nu se ştie până când…”
Folosind o prozodie simplă, ușor de digerat chiar și de cel mai puțin atrenat cititor, cât și multiple referințe atât la poezia populară, deconstruită fără efort de umorul plin de sadism, cât și la perioada proletcultistă, cea în care mârlănia se impunea prin forța brută, Florin Bican reușește să atragă cititori de toate vârstele în acest joc al recuperării trecutului prin intermediul unei lucidități neafectate, capabile să se joace profesionist de-a râsuʼ-plânsuʼ.
Versurile acestui volum amintesc nu numai de melodiile Adei Milea, ci și de textele lui Daniil Harms din Mi se spune capucin. Toate urmăresc, în definitiv, același scop: acela de a blama atrocitățile unei perioade și de a arăta și partea întunecată a omenirii cu cel mai autentic umor posibil. Tocmai din acest motiv, textele acestea sunt cât se poate de educative și, dacă nu le pot fi citite copiilor cu vârste foarte mici, ele nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, căci reprezintă lectură obligatorie pentru adulți și vor face deliciul adolescenților.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că discuțiile privind comunismul și atrocitățile regimurilor politice totalitare sunt cu atât mai plictisitoare cu cât se instituționalizează mai mult, lucru care se petrece și la noi ca pretutindeni, nu trebuie să ratăm acele rare volume care ne mai pot sensibiliza în fața unor astfel de probleme tocmai prin folosirea unei metode mai puțin ortodoxe, cea a reduplicării modelului. Descrierea mârlăniei pure cu ironie și detașare s-ar putea să fie cea mai potrivită armă împotriva unui asemenea comportament.
Pe de altă parte, textele lui Florin Bican reușeșc să-și atingă această miză tocmai pentru că și la nivel stilistic avem de-a face cu un profesionist al cuvântului care se folosește de cele mai simple scheme de versificație pentru a da naștere unui text dinamic, amuzant, care nu poate rămâne necitit. Sfatul meu este să deschideți cartea și să citiți primele 10 versuri. Nu o veți mai putea lasa din mână și, chiar dacă o terminați de citit în librărie, nu veți putea să nu v-o cumpărați.
