Uzma Aslam Khan este o scriitoare pakistaneză care scrie despre probleme ale timpului nostru: militarismul tot mai accentual căruia îi cad victimă civilii, o presă care selectează foarte controlat ce faţetă a subiectului să arate publicului şi o societate în care rolurile (şi prejudecăţile) sînt în continuare rigide şi mutilează relaţiile dintre oameni. În linii mari, despre asta este vorba în Libertatea de a iubi, roman tradus de curînd la Editura Polirom (trad. Adriana Minculescu) şi punctul de pornire al acestui interviu care a ajuns să atingă şi literatura, şi orietările politice ale acestei scriitoare mereu atente la tectonica politică din Orientul Mijlociu.
For the English version of the interview, please click here.
Libertatea de a iubi este o carte stratificată, subtil şi atent coagulată, cu o structură cîntărită pe îndelete: Uzma Aslam Khan armonizează poveştile foarte diferite ale personajelor cu realităţi din Pakistanul contemporan, cu scene din Londra anilor ’70 şi cu episoade din biografia unor femei care nu se pot adapta la spaţiul restrîns de acţiune pe care societate în care trăiesc li-l rezervă. E un roman cu ceva mitic în fundal, (un soi de hybris asupra căruia planează pînă la final ambiguitatea), cu evoluţii dinamice şi cu suspans, dar şi cu mare grijă la timpii ceruţi de dinamica emoţiilor şi de metamorfoze ceva mai lente, fie ele sufleteşti sau de-a dreptul concrete (un rol cheie în carte îl au dezvoltarea viermilor de mătase crescuţi la o fermă de lîngă Karachi).
Într-un articol scris pentru The Drawbridge, observi următoarele lucruri: „Asiaticii care trăiesc în Asia sunt mai mereu portretizaţi ca nişte tîmpiţi reacţionari, iar cei care trăiesc în Vest au de ales între două direcţii: fie înapoi acasă, fie înainte, pe drumul asimilării“. Ai trăit în multe locuri şi acum eşti stabilită în Pakistan. Cum ai luat această decizie avînd clar în minte prejudecăţile despre care vorbeşti?
Am trăit în Pakistan cea mai mare parte a vieţii mele, dar nu am o reşedinţă fixă. Momentan, nu lucrez în ţara mea. Dar e adevărat că Pakistanul e locul pe care îl numesc acasă. E locul în care m-am născut şi în care am crescut.
Ce alte diferenţe de percepţie vezi între scriitorii asiatici din Asia şi cei care trăiesc în Occident?
Am menţionat cîteva în articolul citat, şi nu numai în legătură cu locul în care trăiesc aceşti scriitori. De exemplu, există o presiune asupra scriitorilor asiatici (sau africani) de la care se aşteaptă să explice Estul Vestului, ca şi cum noi ar trebui să ne dedublăm ca ambasadori culturali sau ca antropologi. Prin contrast, de fiecare dată cînd eu sau oricare alt scriitor pakistanez pe care îl cunosc citim o carte dintr-un spaţiu care nu ne e familiar, nu o facem aşteptîndu-ne ca autorul să ne clarifice situaţia în care e plasată povestea.
Aşteptarea virează către cititor, căutăm ce nu cunoaştem şi încercăm să ne punem în locul celuilalt. Încă o diferenţă se referă la faptul că în imaginarul vestic există adeseori preconcepţii, generate de media, despre cum ar trebui să arate Orientul, în special cu referire la femei, care, de cele mai multe ori sînt văzute ca nişte fiinţe ascunse, fără voce, obligate să se mărite. Dar, cum sper că am reuşit să arăt în Libertatea de a iubi (Trespassing, în original, n.a), asta e o imagine teribil de incompletă a unei părţi din lume de o mare diversitate, în care femeile se luptă zi de zi şi în foarte multe feluri să răstoarne convenţiile patriarhale.
Scrii în engleză, nu e solicitantă trecerea de la o limbă la alta?
Am crescut vorbind şi engleza, şi urdu, aşa că trecerea e perfect firească pentru mine. De fapt, în cărţile mele, şi în special în cea scrisă după Trespassing, The Geometry of God, m-am distrat foarte tare în timp ce cream un limbaj care amesteca engleza şi urdu, prin jocuri de cuvinte, poeme şi rime. Limbajul e putere şi abia în momentul în care am început să explorez în scris cuvintele pe care le auzeam cînd eram copil am înţeles asta.
În Libertatea de a iubi, dar şi în multe articole, critici administraţia americană pentru că ar încuraja un discurs al urii, rasismul şi pentru că practică violenţa împotriva civililor în zonele de conflict din Orientul Mijlociu. Ce reacţii au declanşat problemele astea abordate prin prisma ficţiunii şi cum au variat răspunsurile de la o ţară la alta?
Am avut nişte neînţelegeri cu editorul meu american în legătură cu acele secţiuni, aparent nu din motive politice, ci de structură, obiecţii pe care nu le-am acceptat şi pe care în continuare nu le accept. A trebuit să mă lupt să păstrez cartea aşa cum e şi am cîştigat lupta asta. Nicio altă editură cu care am lucrat nu a pus vreo presiune asupra mea în legătură cu acele pasaje, din niciun motiv. Din păcate, media din SUA a ignorat masiv cartea, dar mă simt norocoasă că a stîrnit atît de mult interes în Sudul Asiei şi în Europa.
Acum cîţiva ani i-ai adresat o scrisoare deschisă lui Barack Obama, în care îi criticai vederile în materie de afaceri externe, în special în legătură cu militarizarea şi cu tendinţa de a continua intervenţiile armate în Orientul Mijlociu. Cum ai evalua acum poziţia lui, luînd în calcul transformările care au avut loc în Orientul Mijlociu în ultimii ani?
Am scris scrisoarea în 2008, în timpul primei campanii electorale susţinute de Barack Obama. Am primit foarte multe reacţii, de la blesteme, pînă la mulţumiri. Mi s-a părut interesant că mulţumirile au venit de la mulţi cititori din Canada. Cît despre politica lui actuală şi ameninţările că va bombarda Pakistanul (motivul care a şi provocat scrisoarea mea), şi le-a dus la îndeplinire pas cu pas, nu?
A extins programul cu drone iniţiat de Bush; astăzi, în cel de al cincilea an de cînd este preşedinte, Obama a ordonat 400 de atacuri, care au omorît, în majoritate, civili nevinovaţi, inclusiv copii. Nu există o evidenţă a morţilor civililor şi ele nu sînt recunoscute. Cum nu sînt recunoscute nici efectele psihologice asupra celor care au supravieţuit atacurilor, teroarea copiilor care trăiesc cu o frică permanentă sau ţipetele cînd aud o dronă. Războiul cu drone e o violare a legilor internaţionale, o violare a drepturilor omului şi oricine are o conştiinţă trebuie să ştie asta.
În Libertatea de a iubi există o altă temă cu greutate, şi anume situaţia femeilor în medii opresive. Crezi că lupta femeilor pentru drepturi civile poate fi dusă în paralel cu altele, mai generale, împărtăşite şi de femei şi de bărbaţi, dar purtate în societăţi care rămîn refractare la drepturile femeilor?
Femeile pakistaneze se luptă pe multe fronturi: economic, de mediu, politic, intelectual, sexual, naţional sau internaţional. Toate se intersectează, aşa că nu contează cît de mică ar putea părea lupta, de fiecare dată e, de fapt, mult mai mare. Şi indiferent de cît de mare ar părea, atinge de fiecare dată ceva la nivel personal.
Cît de importantă a fost pentru tine nominalizarea la Man Asian Literary Prize cu Thinner than Skin ?
Drumul către şi printr-o carte poate fi extrem de însingurat şi de ameninţător, fără nimeni altcineva care să te ghideze în afară de personaje. Thinner than Skin este a patra carte a mea, aşa că tot făcusem drumul ăsta de ceva vreme, lucru care m-a făcut să percep nominalizarea ca pe o mare onoare, mai mare decît dacă ar fi fost pentru prima mea carte.
Ce cauţi atunci cînd citeşti ficţiune? Ce e semnificativ pentru tine în literatură?
Durere, frumuseţe, surpriză. Fiorii pe care îi simţi atunci cînd înveţi ceva nou. Tristeţea de a pierde ceva cunoscut.
Sînt cîţiva scriitori asiatici care se bucură de notorietate, în special dintre cei care trăiesc în Marea Britanie sau în SUA. Povesteşti cîte ceva despre favoriţii tăi?
Am citit (şi am predat) recent Animal’s People de Indra Sinha. Cartea a schimbat ceva în mine şi ştiu că a avut un impact important asupra multora dintre studenţii mei. Descopăr o mare plăcere în cărţile lui Vikram Seth, şi mă refer în special la An Equal Music sau la poemele din Beastly Tales. Dar nu urmăresc niciun scriitor în funcţie de naţionalitate sau de zonă. Îi admir pe Vikram Seth şi pe Indra Sinha din aceleaşi motive pentru care o admir Adania Shibli sau pe Sarah Waters: scriu minunat.
Ai putea povesti cum anume îţi construieşti romanele?
Cărţile mele pornesc, de regulă de la un loc, de la o imagine sau de la cu o voce care mă urmăreşte. În Libertatea de a iubi, imaginea a fost drumul lui Daanish către casă, de la aeroportul din Karachi, scenă care se întinde cam pe 30 de pagini. Asta a fost prima scenă pe care am scris-o şi apoi, foarte încet, am acumulat în jurul ei, ca o omidă care înoadă fire. Mă bazez şi pe documentare, într-o oarecare măsură.
Pentru Libertatea de a iubi, documentarea a presupus să cresc viermi de mătase, pe care apoi i-am putut observa îndeaproape, şi să fac vizite în atelierele unde se construiesc caroserii pentru autobuze, în Karachi şi Lahore. Dar multe dintre informaţiile pe care le-am acumulat nu au fost deloc necesare pentru a spune povestea, pentru că mare parte din proces e sensorial şi inconştient.
E greu de spus, pentru că nu am încercat niciodată, în mod conştient, să fiu scriitoare. Mai degrabă aş zice că scrisul e ceva ce am făcut dintotdeauna, de cînd eram copil, prima dată în mare secret. Dar aş putea să impart cu tine cîteva momente esenţiale care au ajutat scriitorul din mine să se dezvolte. Cînd aveam şapte ani, de exemplu, am scris o povestire despre o prinţesă şi un cal cu care am cîştigat o carte cu poveştile lui Oscar Wilde, lucru care probabil că m-a încurajat. Încă mai am cartea lui Wilde. Locuiam în Londra atunci şi multe fetiţe luau lecţii de călărie, dar părinţii mei nu-şi puteau permite. Probabil că am scris povestirea şi din plăcere, şi pentru a compensa o anumită lipsă, o absenţă.
Şi mă întreb dacă am continuat să simt aceleaşi motivaţii şi în momentul în care ne-am mutat din Londra în Karachi, în 1979. Uniunea Sovietică tocmai ce invadase Afganistanul, iar CIA i-a dat milioane de dolari dictatorului militar, Generalului Zia, pentru a se lupta cu ruşii din vecini. Pakistanul s-a umplut de arme şi de droguri, odată cu care au venit şi o legislaţie extreme de opresivă, plus multe schimbări în convenţiile culturale. Acum cînd mă uit în urmă şi mă gîndesc la perioada aia, îmi dau seama că simţeam o sete chinuitoare să aflu care e locul meu între toate acele straturi de haos, o sete care probabil că m-a ajutat să devin scriitoare. E setea de a compensa pentru ceva ce nu a fost niciodată spus.
Ce te motivează să continui să scrii, să mergi mai departe?
Scrisul e compulsie. Trebuie s-o fac, nu e o alegere, iar cînd nu pot s-o fac– din motive de sănătate sau financiare – e ca şi cum aş fi lipsită de oxigen. E cum trăiesc: scriind.
