„O veritabilă trilogie nomadă – scrie criticul şi istoricul literar Sanda Cordoş – realizează Dumitru Ţepeneag prin romanele Hotel Europa, Pont des Arts şi Maramureş. Naraţiune la persoana întâi (naratorul e un scriitor român exilat la Paris, având nostalgia limbii sale materne: «limba asta pestriţă şi peticită», Hotel Europa), trilogia reuneşte istoriile mai multor români migranţi pentru că «românii astăzi sunt ca italienii la începutul secolului» (Maramureş). Unele personaje schiţează explicaţii. «În ţara asta jalnică şi plină de băşcălie» – potrivit studentului Ion – «suntem toţi nişte comici nomazi». În opinia naratorului, plecarea în străinătate a devenit «program pentru viitor. Plecarea apărea în ochii acestor tineri ca unică şansă de salvare» (Hotel Europa). Părăsesc ţara – ajungând să se intersecteze – studenţi săraci, tineri cu handicap, pictori, femei frumoase şi cu spirit de aventură, ţărani din Maramureş.” (am citat din eseul Sandei Cordoş Noii nomazi. Tema migraţiei în literatura română postcomunistă, din volumul Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică, Ed. Cartea Românească, 2012).
Hotel Europa (1996), Pont des Arts (1999) şi Maramureş (2001) sunt scrise, aşadar, spre sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, făcând dovada unei dezabuzări tipice primului deceniu românesc postdecembrist. Mulţi români, din diverse categorii sociale, voiau să emigreze, în vreme ce imaginea ţării în lume era plină de clişee în negativ (nu că unele n-ar fi fost justificate, atunci, ba chiar şi acum).
Cartea despre care vreau, însă, să vorbesc mai jos este un alt roman al lui Dumitru Ţepeneag, La belle Roumaine, apărut iniţial, în româneşte, în 2004, la Ed. Paralela 45, şi reeditat în 2007 la Ed. Art, în seria de autor Dumitru Ţepeneag. De data aceasta, naraţiunea se face la persoana a III-a, iar personajul central este, aşa cum se poate ghici din titlu, o femeie frumoasă şi misterioasă, a cărei identitate nu se poate afla cu precizie nici măcar la finalul romanului. E drept, între timp aflăm că este româncă şi toate indiciile – neduse niciodată până la capăt – arată că ea face în permanenţă un joc riscat de spioană, deşi, după toate aparenţele, pare a fi o simplă femeie frumoasă întreţinută de amanţi succesivi.
Cartea se deschide cu un motto din Novalis (reluat, de altfel, de unul dintre amanţii protagonistei): „Viaţa nu trebuie să fie un roman ce ne-a fost dat, ci un roman pe care l-am făcut noi înşine”. Cam asta face protagonista, Ana, Annette sau Hannah, care-şi inventează, de fiecare dată, o altă biografie, pentru fiecare amant în parte. Detectivistic şi erotic, romanul lui Ţepeneag mizează în permanenţă pe ambiguitate, pe lucrurile rămase nespuse. Pe de altă parte, romanul La belle Roumaine poate fi citit şi alegoric, misterioasa femeie putând reprezenta o imagine simbolică a ţării din care provine.
Senzuală – o femeie când brunetă, când blondă, cu forme voluptuoase, aducând cu divele din interbelic şi având profilul actriţei de origine română Elvire Popesco (în roman apare de câteva ori greşit Elvire Ionesco) –, inteligentă (deşi evită s-o arate amanţilor), Ana trece dintr-un oraş în altul al Europei, de la Berlin la Paris, schimbând, pare-se, misiunile în ritmul în care îşi schimbă şi amanţii. Nutrind o iubire ascunsă pentru un bărbat român, Mihai (un coleg de breaslă, cum se vede din schimburile de mesaje şi telefoane presărate în carte), Ana se dăruieşte, în schimb, cu uşurinţă iubiţilor succesivi.
Romanul debutează cu o scenă reluată spre finalul cărţii – căci romanul e circular, muzical precum o „artă a fugii”, aşa cum se întâmplă întotdeauna la Ţepeneag (el are şi un roman intitulat Zadarnică e arta fugii) – în care eroina intră, zilnic, într-o cafenea pariziană şi comandă o cafea, sub privirile admirative ale patronului Jean-Jacques şi ale clientului său permanent, rusul Iegor (ce se dovedeşte a fi şi el un spion…).
În vreme ce Ana întreţine o relaţie amoroasă cu Iegor, Jean-Jacques are vise erotice cu frumoasa femeie. E de reţinut aici o mai veche teorie a autorului – teoretician al onirismului, alături de poeţii Leonid Dimov, Virgil Mazilescu ş.a., la sfârşitul anilor ’60, înainte de exilul său francez – legată de vis: „visul nu se poate nara, trebuie să-l prezentăm, să-l reconstituim, să-l scriem, să-l rescriem, să-l fabricăm de la început şi până la sfârşit. Visul cel adevărat, visul nocturn, nu poate fi decât un model pentru naraţiunea onirică. Nu furnizează decât legile, structura, nu şi materia”.
În ciuda structurii muzicale şi a reminiscenţelor teoretice, La belle Roumaine e un roman inegal, situaţiile narative sunt foarte ambigue, lăsate cumva neterminate (inclusiv moartea misterioasei femei), iar dialogurile dintre personaje conţin uneori fraze-clişeu despre România şi despre români.
Dumitru Ţepeneag, La belle Roumaine, roman, ediţia a II-a revăzută, prefaţă de Laura Pavel, Editura Art, Bucureşti, 2007, 232 p.
