Apărut în 1975, Darul lui Humboldt, romanul lui Saul Bellow, a fost imediat recompensat cu un Pulitzer. Trebuie s-o recunoaștem, americanii au un simț al ironiei destul de bine dezvoltat. De ce spun asta? În romanul lui Bellow avem o critică acidă, intransigentă a societății de consum americane, ceea ce, iată, nu a deranjat, cel puțin în aparență. Societatea americană, în Darul lui Humboldt, este înfățișată, fără drept de apel, ca fiind una profund aculturală, deși străbătută de spirit, dar de un „spirit fără cultură”.
Prin cele două personaje, poetul Von Humboldt Fleisher și mai tânărul său confrate Charlie Citrine, romancierul surprinde două mentalități diferite, dar care au, fără îndoială, multe lucruri în comun. Primul, adică Von Humboldt, mare amator de Marx, Sombart, Freud, Joyce, crede într-o perfecțiune platonică, mai are încă, iată, acea credință într-o perfecțiune originară.
Crede în iluzia creării unui stat în care poeții să fie repuși în drepturi, o viziune utopică în care politicienii ar umbla citindu-i pe Yeats și Joyce, în care șefii de stat major l-ar ști pe de rost pe Tucidide și în care el, Von Humboldt, ar fi un fel de Goethe al noii administrații. Charlie Citrine, în schimb, se dovedește, deși el însuși poet și ucenic al lui Von Humboldt, ceva mai pragmatic, dar nu foarte. Nu disprețuiește banii, dar nici nu ține de ei. Nu-și face prea multe iluzii în legătură cu nimic și crede că, de fapt, oamenii găsesc ceea ce caută înainte de a căuta, dar nu o știu.
Cei doi, Von Humboldt și Citrine, au în comun condiția de poet și amândoi sunt conștienți că rolul lor în societatea americană modernă este unul aproape nul, căci poetul este o ființă, în cele din urmă, demodată, depășită de dezvoltarea tehnologică și de pragmatismul adus de acest progres: „Și, în fond, a fi poet e un lucru școlăresc, femeiesc, bisericesc. Slăbiciunea morală a acestor martiri e dovedită de infantilismul, de nebunia, de bețivănia lor. Orfeu a înduioșat pietrele și arborii. Dar un poet nu poate efectua o uterectomie sau lansa un vehicul dincolo de sistemul solar. Așa încât poeții sunt iubiți, dar iubiți tocmai pentru că nu pot face față aici. Ei există pentru a ilumina enormitatea încâlcitului hățiș și pentru a justifica cinismul celor care spun: «Până și eu, dacă nu aș fi fost atât de corupt, de insensibil, de slugarnic, de poltron și de hrăpăreț, n-aș putea rezista. Ce mai, ia uitați-vă la oamenii aceștia blânzi și duioși și simțitori, cei mai buni dintre noi! Au depus armele, bieții lunatici!»”.
Von Humboldt, în luptă cu o cruntă nevroză depresivă (așa cum sună propriu-i diagnostic), va fi înfrânt. Pe ultima sută de metri, maestrul își va renega discipolul, pe Citrine cel iubitor de bani și desfrânat. Renegarea nu este îndreptățită, căci Charlie Citrine nu este decât un biet pion în jocul social atât de alambicat în care s-a lăsat prins. Citrine se lasă condus de alții numai în aparență, pentru a le desluși resorturile inimte al ființei, ca în cazul lui Cantabile.
De asemenea, poate că se lasă prea ușor atras în jocul erosului, dar crede că va găsi Frumosul într-una dintre femeile frumoase pe care le posedă. E conștient de acest joc al iluziei și știe că, dincolo de aceste aparențe, se află altceva, un altceva ignorat de o societate din ce în ce mai ignorantă: „Și ce spune religia? Că în făptura umană mai există ceva dincolo de trup și creier și că avem unele posibilități de a ști ce se petrece dincolo de organism și de simțuri. E un lucru în care am crezut întotdeauna. Poate că nefericirea mea provine din faptul că mi-am ignorat intuițiile metafizice”.
Poezia tocmai asta face, afirmă un altceva, acel altceva aflat dincolo de trup și creier, dar, odată cu dezvoltarea științei, poezia trebuie să rămână în urmă, gândirea imaginativă aparține, pare-se, copilăriei speciei umane. Poetul este cel care, prin poem, vorbește individualității prin individualitate, se adresează unei vieți lăuntrice care, deja, la marea majoritate a oamenilor, este atrofiată.
Aici a greșit Humboldt, după cum bine sesizează ucenicul său fidel, Citrine: „… Marile idei, ideile cele mai necesare vieții, au dat îndărăt, au bătut în retragere. Asta-i boala care roade acum societatea noastră, oamenii își pierd orice viață socială, ființa lăuntrică a milioanelor, a nenumăratelor milioane de oameni, e total absentă. E de înțeles că în multe părți ale globului aceasta nu mai poate fi recuperată, pentru că oamenii au de luptat cu foametea sau cu dictaturi fasciste, dar noi, aici, ce scuză avem? Sfera vieții lăuntrice a trebuit să capituleze sub presiunea crizei publice… În orice caz, anihilarea individualității, pe care azi se pare că o disprețuiesc și o detestă cu toții, va face ca planurile noastre de distrugere, superbombele noastre, să fie superflue. Vreau să spun că, dacă nu vor exista decât minți găunoase și trupuri lipsite de spirit, înseamnă că nu mai e nimic serios de distrus… Societatea trebuie să-și recupereze forțele creatoare, gândirea vie, ființa reală; trebuie să respingă toate acele injurii aduse sufletului omenesc, și asta cât mai repede! Sau dacă nu…! Ăsta-i punctul unde un om ca Humboldt, credincios ideilor eșuate, și-a pierdut poezia și a scăpat trenul”.
Deși sumbru, romanul lui Bellow, prin personajul Charles Citrine, un alter ego al autorului, conține și acea speranță că, în ciuda aparențelor, omenirea nu și-a pierdut sufletul, iar poezia, prin poet, mai poate acționa în forță asupra acestui suflet. Speranța moare, totuşi, ultima, nu-i așa?
Saul Bellow, Darul lui Humboldt, traducere de Antoaneta Ralian, Editura Art, București, 2012, 336 p.
