În toamna lui 2009, Hanna Botta, scriitoare clujeană şi doctorandă în antropologie, pleacă pentru câteva săptămâni în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700 de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa. Cu un titlu senzaţionalist şi un subtitlu, după părerea mea, nepotrivit (Jurnal de antropolog), Ultimul canibal (despre care v-am mai povestit) este povestea generoasă în amănunte a întâlnirii dintre culturi radical diferite, şi aparţine unui gen mixt (reportaj, jurnal de călătorie, eseu), rar, din păcate, în română.
Am apreciat curajul scriitoarei care a plecat de una singură într-o aventură de proporţii (câte femei cunoaşteţi care să fi plecat sau măcar să spună că vor să plece singure la mii de kilometri depărtare?). Am mai apreciat consistenţa relatării, tendinţa permanent autoreflexivă, cursivitatea textului (care avea totuşi nevoie de o redactare mai scrupuloasă).
Şi cu toate rezervele pe care le am faţă de demersul Hannei Botta, cred că întâlnirea pe care o descrie în Ultimul canibal poate să devină mai mult decât o „curiozitate”. E un prilej bun pentru observarea dinamicii fluide a identităţilor povestitoarei, dar şi a felului în care, în interacţiunea ei cu locuitorii insulelor, se intersectează mai multe ierarhii, creând relaţiile de putere dintre actori. Sunt, cred, lucruri mai greu de identificat în interiorul unei zone de confort.
Exotic-primitiv versus occidental-civilizat
Hanna Botta vizitează mai multe insule din arhipelagul tropical (Tanna, Erromango, Espiritu Santo) şi interacţionează cu locuitorii lor, încercând să deschidă cât mai bine ochii şi urechile. Notându-şi observaţiile, pe care le problematizează des, autoarea mizează mult pe „exotism”: un „cârlig” pentru cititorii care n-au analizat vreodată termenul şi un element aflat în relaţie directă cu una dintre identităţile pe care şi le asumă Hanna Botta.
La 16000 de km depărtare de oraşul ei natal, scriitoarea din Cluj se simte şi este percepută ca occidentala civilizată. Ea reprezintă „omul alb şi civilizat” (sunt termeni pe care îi foloseşte foarte des), aterizat printre „primitivi”. Un om superior, adult, liber, deţinător al autorităţii şi al cunoaşterii.
La început, Hanna Botta spune că nu-i place termenul „primitiv”, explică de ce, dar îl foloseşte apoi în continuu. Vorbind despre soţia unuia dintre ghizii săi, de exemplu, spune: „feţişoara ei primitivă…” şi, mai departe, notează: „avea maxilarul prognatic, fruntea îngustă şi teşită, ca a unei maimuţici simpatice.”….
Călătoarea le dă localnicilor medicamente, îmbrăcăminte, încearcă, uneori, să îi înveţe ce e bun şi ce e rău pentru ei (cum să prepare mâncarea, cum să fie mai „curaţi”), asumându-şi cumva rolul de părinte care îşi îngrijeşte şi îşi educă copiii. Şi vanuatezii par de multe ori în ochii scriitoarei din România, nişte copii care urmează oricum să treacă printr-un proces de educaţie, evoluţie şi progres.
„Era ca şi cum m-aş fi întâlnit cu sufletul omenirii într-un stadiu incipient de dezvoltare, ca şi cum aş fi întâlnit copilăria umanităţii, o copilărie care încă nu-şi cunoştea capacităţile…”
spune ea, la un moment dat, şi apoi, referindu-se la un voluntar creştin care locuise pe una dintre insule până nu demult:
„Ca să educi un popor care nu poate învăţa decât imitând, este nevoie să locuieşti în mijlocul lui, să-i iniţiezi pe locuitori în lucruri elementare ca: plantat grădina, construit case mai igienice…”
Pe de altă parte însă, Hanna Botta problematizează demersul educaţional:
„Este drept să-i impun celuilalt ceea ce cred eu că e bine? Oare nu ar trebui să-mi pun întrebarea dacă este bine şi din punctul lui de vedere?”
De multe ori observaţiile autoarei arată că nu mizează pe superioritatea implicată de termenii „occidental”, „alb”, „civilizat”, pe care îi foloseşte atât de des (mult mai rar însă decât termenul „primitiv”):
„Am văzut cu ochii mei că ceea ce numim civilizaţie, e o pojghiţă care nu acoperă esenţa (…). Că mai degrabă e de remarcat, nu faptul că suntem mai civilizaţi decât ei, ci suntem mai avansaţi în informaţii, cunoaştere şi realizări tehnice, dar viaţa intimă a sufletului este la fel de elaborată şi acolo, că nevoile sufleteşti îşi caută şi acolo exprimare, uneori găsind o voce mai nobilă decât vocea culturilor noastre.”
„Occidentul” din care consideră că provine este totuşi pentru Hanna Botta superior, din moment ce scriitoarea apreciază că acesta produce, de acum, femei emancipate şi libere, spre deosebire de alte societăţi şi culturi; mai exact, cele din toată Asia. E o idee care apare de mai multe ori:
„Vanuatu se integrează, prin extensie, culturii asiatice. În toată Asia mai există probleme cu rolul femeii în societate. (s.m. L.S.) Ele nu au drept de decizie; chiar dacă sunt întrebate (chiar dacă au loc discuţii, ceea ce oricum e deja un pas spre egalizarea drepturilor), deciziile le iau tot bărbaţii; mai trist este că – voi fi observat mai târziu – violenţa domestică este foarte accentuată.”
Asemenea contradicţii între declarativ şi implicit există peste tot în carte.
Percepându-se pe sine în relaţia cu vanuatezii drept o femeie occidentală deţinătoare a cunoaşterii, acţionând pentru a disemina această cunoaştere, Hanna Botta se plasează într-o relaţie inegală cu aceştia. Pentru scriitoare, deşi nedrept, acesta este un fapt, „acolo”:
„Culoarea pielii mele – şi nu spun că este drept lucrul acesta, dar acolo e real – mi-a conferit, din punctul lor de vedere, o superioritate care îi surclasa uneori şi pe bărbaţi. Doar yeni-i mi-au dat de înţeles că nu mă situez deasupra lor.”
Jurnal de misionar
O identitate mai „tare” decât cea occidentală, dar pe care autoarea şi-o asumă mai mult tacit este cea creştină. Mi-a rămas în minte siguranţa cu care Hanna Botta povesteşte cum încerca să le explice localnicilor că spiritele nopţii în care cred, nu există.
„Nu ţi-e teamă? mă întreba Selina, cu ochii speriaţi. Pentru ce? E întuneric! îmi spunea. Va veni peste tine Spiritul cel Rău. Nu vine, o asiguram, nu are nicio putere asupra noastră, întunericul e la fel de curat ca şi lumina, doar ochii noştri îl percep în mod diferit. Cum, întunericul nu e lumea Celui Rău? E tot lumea lui Dumnezeu? Fata făcea ochii mari. Da, e lumea lui Dumnezeu, dar e făcută pentru odihnă, de aceea se duce lumina.”
îi explică scriitoarea.
Pe alocuri, obiceiurile localnicilor i se par caraghioase sau prea puţin raţionale. Ascunde totuşi acest lucru, pentru că vrea cu adevărat să le arate că îi respectă şi că îi iubeşte, în ciuda lipsei lor de „civilizaţie”.
Am reţinut şi uimirea cu care autoarea observă că localnicii sunt scârbiţi de laptele de capră, a cărui consumare ei i se pare un lucru atât de natural şi binefăcător, spre deosebire de consumarea şopârlelor, care i se pare dezgustătoare.
Oare obiceiurile culinare ale culturilor europene nu sunt deloc chestionabile? Cât este de normal să bei laptele produs de animale? Ce înseamnă normal aici? Legendele în care cred creştinii nu sunt neverosimile pentru ceilalţi? E ciudat şi copilăresc şi „primitiv” ca cineva să creadă în spiritele nopţii care pot pune stăpânire pe tine dacă nu eşti atent, dar normal ca altcineva să vorbească singur, înainte de culcare, cu un domn invizibil, care locuieşte în cer şi care a avut un fiu (vizibil) împreună cu o femeie virgină?
Mi-a rămas în minte şi o anecdotă pe care scriitoarea o povesteşte la un moment dat: o organizaţie creştină le trimitea femeilor din insule sutiene. Dar nu asta e partea amuzantă pentru povestitoare 🙂 Ci faptul că femeile dădeau sutienele copiilor, care făceau praştii din ele. Autoarea nu analizează gestul de a le trimite acelor femei sutiene. Nu se întreabă, de exemplu, la ce foloseşte în fond acest obiect vestimentar; dacă are vreo utilitate reală; şi dacă nu cumva, în secolul 19, misionarii creştini le-ar fi putut trimite femeilor din Vanuatu corsete şi rochii lungi până în pământ. La fel ca „rezistenţa” localnicilor faţă cu măsurile de igienă, pentru Hanna Botta, întâmplarea cu sutienele pare să nu fie decât o dovadă că vanuatezii nu-şi pot însuşi prea uşor un stil de viaţă mai bun…
De multe ori, cu toată atenţia, deschiderea şi bunăvoinţa care îi sunt caracteristice, mi se pare că Hanna Botta gândeşte şi se poartă ca un misionar creştin: încearcă uneori subtil, alteori făţiş (când se roagă pentru bolnavul care ulterior se însănătoşeşte, de exemplu) să le întărească localnicilor credinţa în Dumnezeu şi să-i „elibereze” de „superstiţii” precum credinţa în spiritele nopţii.
Sunt fapte care atârnă mult mai greu, cred, decât referirile la Marcel Mauss, Levi Strauss, Eliade sau Freud. De altfel, autoarea subliniază că nu e vorba despre o lucrare de specialitate, ci despre un demers şi o relatare asumat subiective.
Din toate aceste motive, subtitlul „Jurnal de misionar” mi s-ar fi părut unul mai potrivit.
