Bookaholic

Apocalipsele sunt o chestie simpatică. Predispun la infinite speculații, pot avea diverse scenarii, fac deliciul presei atunci când se mai găsește vreun vizionar să sperie mulțimile cu vreo dată fixă, sunt sursă de bancuri bune și răstoarnă sisteme de valori, personale sau sociale. Nu-i puțin lucru să știi sigur, încă de la naștere, că Pământul mai are de trăit doar 36 de ani, 168 de zile, 14 ore si 23 de secunde. Junior știe. Și e al patrulea cel mai inteligent om din lume.

Recunosc că la început m-a cam enervat Totul contează a lui Ron Currie Jr. Vocea pe care copilul o auzea din uter care perora despre lume și viață, dând sfaturi mai mult sau mai puțin de revistă glossy, explicațiile la persoana a doua despre formarea, la propriu și la figurat, a ființei umane, stilul simpluț și sugestiile prea evidente m-ar fi putut face ușor să las cartea asta pe altă dată, poate după apocalipsă.

A, și să nu zic că nu o ajută deloc, dar deloc, coperta. Citez din prietenul meu: “auzi, tu citești vreo carte din aia de dezvoltare personală? Ceva cu conspirații atunci?”. Hm. 🙂 Într-adevăr, grafic nu arată prea bine cu 3d-urile alea, cometa nedefinită, aranjarea de Paint și apocalipticul “sfârșitul lumii e aproape” trântit într-o dungă.

Daaaaaaar… nu vă lăsați înșelați. Cartea asta te prinde cum puține texte o fac. Se întoarce la întrebările simple, care ne bântuie pe toți (atunci când nu suntem ocupați cu altele): ce contează pe bune din tot ceea ce fac? Cum ar fi fost dacă (nu) aș fi (insert situație aici)?  Care e treaba cu noi aici? Și altele. Vestea bună e că n-o face programatic și cu degetul moralizator ridicat, deși în câteva situații, nu multe, degetul ăla tremură nervos și în care discursul poate căpăta note siropoase.

E o proză alertă, care te face curios. Currie Jr se joacă foarte mult cu vocile, își pune diversele personaje (membrii familiei lui Junior) să vorbească, să povestească, intră în capul lor cu o naivă omnisciență. Ce contează? Cum reacționează oamenii în diferite situații, care sunt alegerile lor și cum merg scenariile mai departe.

Și acum să ne gândim ce-am face în locul lui Junior și cum am asculta vocile care vorbesc despre sfârșitul lumii. Ba chiar, la un moment dat, dacă am da de niște “prieteni” sus-puși care pot (aproape) orice. Junior e un copil ciudat de la început, inteligent, obsedat de apocalipsă, mic profet și vizionar, dar totuși “one of us” – se îndrăgostește de Amy, se apucă de băut din cauza suferinței, face tot posibilul pentru a găsi un leac pentru cancerul tatălui său. E o poveste ca toate poveștile până la urmă, despre dragoste, familie, societate, viață, frică și despre decizii greu de luat.

Ron Currie Jr e un fel de Vonnegut variantă soft, cu mai puțin umor, care nu reușește să esențializeze atât, mai sensibil la problemele lumii, ironic și nu atât de cinic. Are ceva entuziast, sigur pe el și foarte fresh în ceea ce scrie și nu-i e teamă să jongleze cu clișee sau cu întrebări mari, chiar cu riscul de a pica uneori în facil.

Când citeam cartea, îmi tot venea în minte Melancholia lui Lars von Trier și cum a ales el să rezolve problema unei apocalipse aproape identice (lovirea de o altă planetă), ce are în centru tot un personaj care “știe” sau simte. Von Trier esențializează estetic, reduce lumea la un cadru restrâns, evită din start orice sugestie de isterie colectivă și nu-și pune aproape deloc problema sensului. Nimeni nu vrea și nu salvează Pământul în Melancholia. Nu e nici un Bruce Willis aici. 🙂  În Totul contează, Junior lucrează la asta.

Dacă în Melancholia ai impresia că nu se merge până la capăt, oricare ar fi ăla (abstractizare totală, estetizare totală, absurd), aici ai impresia că se merge un pic cam departe cu sfârșitul ăsta al lumii și că ar fi putut domnul Ron să concentreze lucrurile un pic.  Oricum, e o carte faină, o lectură ce merge brici, care ridică multe întrebări.

Chiar așa, ce-ai face dacă ai știi că apocalipsa are dată fixă?